ICCJ. Decizia nr. 1078/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1078/2012
Dosar nr. 1556/108/2010
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2010 pe rolul Tribunalului Arad, reclamantul L.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii nr. 221/2009 să constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantului prin care s-a dispus deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acestuia în perioada 3 august 1949 - 1 august 1956 şi să oblige pârâtul la plata sumei de 700.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pe perioada deportării.
Prin Sentinţa civilă nr. 665 din 7 octombrie 2010, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea.
Instanţa a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că a fost deportat, astfel încât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 3 şi următoarele din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe, iar prin Decizia nr. 140 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul formulat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că deşi reclamantul ca persoană persecutată din motive politice (astfel cum rezultă din actele ce-l atestă ca beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990) ar părea că putea să solicite şi acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 pe care el i-a întemeiat pretenţiile, datorită modificărilor intervenite în cuprinsul acestei legi după înregistrarea acţiunii la Tribunalul Arad, sentinţa prin care acţiunea sa a fost respinsă nu poate fi schimbată.
Ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a admis respectiva excepţie.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală, iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un ";bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel.
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul L.I.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Reclamantul este îndreptăţit să solicite despăgubiri atât în temeiul art. 998 - 999 C. civ., art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât şi în raport de starea faptică a evenimentelor: suferinţa efectivă care i-a fost produsă, chinurile la care a fost supus, sechelele, traumele de ordin psihic rămase pe tot parcursul vieţii şi în mod evident, schimbarea iremediabilă, forţată a destinului, de la cursul normal şi firesc a vieţii, la unul plin de neîncredere, nesiguranţă faţă de cei din jur.
S-a apreciat eronat că nu s-a făcut dovada deportării, în ciuda faptului că diferenţiat de actele de stare civilă doveditoare, s-au depus copii ale unor hotărâri emise de Comisia pentru acordarea persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990, din cuprinsul cărora rezultă fără echivoc faptul că atât reclamantul-recurent cât şi părinţii acestuia au fost deportaţi în perioada menţionată. Tot în aceste documente este inserat şi faptul că starea deportării a fost dovedită prin declaraţii de martori cât şi prin confirmarea primăriei de la locul de domiciliu de unde reclamantul şi părinţii săi au fost ridicaţi.
Mai mult, apelantul-reclamant este membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici încă din anul 1990, astfel încât, în cauză, s-a făcut dovada măsurii administrative a deportării şi, astfel, apelantul este îndreptăţit la acordarea sumelor de bani indicate.
Se mai arată că hotărârea Curţii Constituţionale nu îşi poate produce efecte faţă de acţiunile depuse înainte de pronunţarea acesteia.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza T din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii.
Nu este întemeiată nici critica prin care recurentul susţine aplicarea în prezentul litigiu a prevederilor art. 998 C. civ.
Cauza juridică a cererii de chemare în judecată a constituit-o dreptul reclamantului de a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus, drept recunoscut prin dispoziţiile Legii 221/2009. Acest act normativ are, în raport cu prevederile C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, caracterul unei norme speciale, ce urmează a fi aplicată atunci când intră în concurs cu norma generală.
Făcând aplicarea în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte nu va mai analiza acele motive de recurs prin care reclamantul arată că, raportat la situaţia de fapt dovedită în cauză, instanţa trebuia să recunoască dreptul său la acordarea despăgubirile solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.I. împotriva Deciziei nr. 140 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1077/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1079/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
