ICCJ. Decizia nr. 1079/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1079/2012
Dosar nr. 1846/115/2010
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1217 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii Z.I. şi Z.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 10.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
În justificarea soluţiei, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu art. 3 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de lege penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, ori deportarea cetăţenilor români, de etnie germană, la munca de reconstrucţie în U.R.S.S., reprezintă o măsură abuzivă.
Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a reţinut că legitimitatea procesuală a reclamanţilor este dovedită în cauză faţă de disp. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii după moartea persoanei îndreptăţite, de către descendenţii persoanei condamnate, până la gradul II inclusiv.
Conform O.U.G. nr. 214/1999, la art. 3 se stipulează că prin măsuri administrative abuzive se înţeleg orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe, ca urmare a săvârşirii unor fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus privarea de libertate în locuri de deţinere sau pentru efectuarea de cercetări, internarea în spitale de psihiatrie, stabilirea de domiciliu obligatoriu, strămutarea într-o altă localitate şi deportarea în străinătate după 23 august 1944, din motive politice.
S-a constatat că autorul reclamanţilor, la data de 16 octombrie 1945 a fost deportat din localitatea de domiciliu, Reşiţa, judeţul Caraş-Severin, în localitatea Berezovska - U.R.S.S., pentru munca de reconstrucţie.
Obligat să lase în urmă tot ce a avut, tatăl reclamanţilor, deportat în U.R.S.S. nu a avut casă, documente, fiind dus în lagăr, în condiţii inumane, suferind de frig şi foame şi obligat să lucreze la un colhoz, prestând diverse munci necalificate.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1217 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin au declarat apel, în termenul legal, atât reclamanţii cât şi pârâtul iar prin Deciziei nr. 255 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a respins apelul reclamanţilor, s-a admis apelul pârâtului fiind schimbată, în parte, hotărârea atacată în sensul că s-a respins în totalitate acţiunea reclamanţilor.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În mod greşit prima instanţă a considerat că măsura aplicată părinţilor reclamanţilor, de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu în U.R.S.S. într-o unitate de muncă forţată, se încadrează în dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Chiar dacă părinţii reclamanţilor au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internaţi într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă cuprinsă în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României; Statul Român era considerat la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflat sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate.
În perioada cuprinsă între octombrie - noiembrie 1944 şi ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă aflaţi pe teritoriul României, cu excepţia bătrânilor şi a copiilor, pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Prin urmare, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani (cetăţeni români) a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate, care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa. Contribuţia autorităţilor române a fost doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova la 12 septembrie 1944 prevedea în art. 3 că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer; art. 18 preciza că o Comisie Aliată de Control va fi stabilită; în anexa la art. 18 era specificat clar faptul că ";Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control, cu sediul la Bucureşti.
În consecinţă, în raport cu cele de mai sus, instanţa de apel a avut în vedere că măsura luată faţă de părinţii reclamanţilor, deşi a avut un caracter politic, nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliţii sau securităţi din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
S-a mai reţinut că, şi în situaţia în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Z.I. şi Z.V. solicitând pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât prezenta cauză se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009 iar Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nu este aplicabilă cauzei de faţă.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanţii Z.I. şi Z.V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlul de despăgubiri morale, motivat de faptul că părinţii lor, fiind de etnie germană, au fost deportaţi în U.R.S.S., în localitatea Berezovska în perioada 16 octombrie 1945 - 10 octombrie 1946, situaţie ce, în opinia acestora se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
Se constată că, nu poate fi primită critica vizând constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva părinţilor reclamanţilor, deportaţi la muncă forţată în fosta U.R.S.S. şi acordarea de despăgubiri morale pentru suferinţele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Având în vedere că măsura luată faţă de părinţii reclamanţilor, deşi a avut un caracter politic, nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliţii sau securităţi din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamanţilor, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Însă şi în situaţia în care măsura deportării în U.R.S.S. a autorilor reclamanţilor ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, cu referire la Decizia 12 nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
În acest sens s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Z.I. şi Z.V. împotriva Deciziei nr. 255 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1078/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1082/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
