ICCJ. Decizia nr. 1113/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1113/2012
Dosar nr. 46880/3/2009
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 26 noiembrie 2009, reclamanţii S.A. şi S.I.A.S. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la restituirea în natură a apartamentului, situat în Bucureşti, Str. Spătarului şi a terenului aferent acestuia, cu excepţia unităţii locative care face obiectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului Bucureşti cu C.A. S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii de propunere a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru unitatea locativă ce face obiectul contractului menţionat.
În motivarea contestaţiei, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu a aparţinut autoarei lor N.T., în baza hotărârii de expedient nr. 155/1947 a Tribunalului Ilfov şi a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 unde în anexă figurează S.H., mama reclamanţilor.
Au mai arătat că au formulat în anul 2001 notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură, însă, deşi a trecut termenul de 60 de zile prevăzut de lege, pârâtul nu a răspuns nici până la introducerea acţiunii.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu numita C.A., însă, prin încheierea de şedinţă din 1 aprilie 2010, tribunalul a respins în principiu cererea, având în vedere că reclamanţii nu au solicitat spaţiul ocupat de intervenientă, dreptul acesteia nefiind, astfel, contestat.
Prin sentinţa civilă nr. 1227 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi l-a obligat pe pârât să restituie în natură apartamentul situat în Bucureşti, Str. Spătarului, compus din 4 camere şi dependinţe comune, precum şi terenul aferent de 17,27 m.p., cu excepţia imobilului teren şi construcţie ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare din 17 iulie 1998 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A. şi C.A. şi să emită dispoziţie motivată prin care să propună reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din apartamentul ce a constituit obiectul contractului menţionat, constând în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a solicitat restituirea în natură de către reclamanţii S.A. şi S.I.A.S. a apartamentului, împreună cu terenul şi părţile comune aferente, ce au aparţinut bunicii N.T., preluate de stat în anul 1950, fără titlu.
S-a avut în vedere că până la momentul introducerii acţiunii, notificarea nu a fost soluţionată de pârât, fie prin emiterea unei dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziţia de respingere a notificării.
S-a apreciat că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanţă conform statuărilor deciziei nr. 20/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii pronunţat în interpretarea şi aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, s-a constatat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamanţilor, S.O., moştenitoarea T.N., asupra imobilului compus din construcţie şi teren, ce a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
La aprecierea situaţiei de fapt menţionate au fost avute în vedere prevederile art. 22 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se, totodată, că primăria avea obligaţia de a se pronunţa asupra fondului notificării şi de a analiza în ce măsură se justifică restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul şi construcţia situate în Bucureşti, str. Spătarului.
Aplicând dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că imobilul construcţiei este liber în sens juridic, fiind deţinut cu contract de închiriere de D.A. şi J.L., în prezent decedate, astfel că se impune restituirea în natură.
Pentru partea din imobil vândută cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că reclamanţii nu pot beneficia decât de despăgubiri conform art. 20 alin. (2) şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel, în termenul legal, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, criticând-o ca nelegală şi netemeinică în raport de dispoziţiile art. 23.1 şi 28.1 din HG nr. 498/2003, care condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii exprese în sensul că persoana îndreptăţită nu are alte dovezi de prezentat.
S-a susţinut că obligaţia depunerii actelor doveditoare ale proprietăţii, precum şi a celor care atestă calitatea de moştenitori revine potrivit art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termenul respectiv fiind prelungit de legiuitor cu câte 3 luni prin OUG nr. 109/2001, OUG nr. 145/2001, cu o lună prin OUG nr. 184/2002 şi cu încă două luni prin OUG nr. 10/2003, aceste prelungiri fiind acordate pentru a se oferi timp suficient de depunere a actelor necesare în vederea susţinerii notificării.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 278/ A din 15 martie 2011, a respins apelul pârâtului ca nefondat, reţinând, în esenţă, că instanţa sesizată cu acţiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării este competentă să examineze şi fondul pretenţiilor, administrând probele necesare şi dispunând asupra restituirii în natură.
S-a apreciat că instanţa sesizată cu o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001 are obligaţia de a analiza notificarea nu doar în baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative, ci în baza tuturor probelor administrate, în caz contrar îngrădindu-se accesul liber la justiţie recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi dreptul la un proces echitabil, recunoscut prin acelaşi articol cât şi prin art. 6 din C.E.D.O.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul general, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susţinut că la dosarul administrativ nu s-au depus suficiente probe care să ateste dreptul de proprietate, conform art. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv titlul autentic.
De asemenea, s-a învederat că nu s-au administrat dovezi în sensul că reclamanta a primit sau nu despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile invocate de pârâtul recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Reclamantele au făcut dovada titlului de proprietate al autoarei lor, T.N., asupra imobilului în litigiu cu sentinţa civilă nr. 155 din 4 martie 1947 a Tribunalului Ilfov, secţia a III-a, prin care s-a luat act de tranzacţia părţilor, pronunţându-se o hotărâre de expedient cu privire la succesiunea defunctului P.N.
Prin urmare, instanţele de fond şi apel au aplicat corect dispoziţiile art. 23 din HG nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care prevăd că prin acte doveditoare se înţeleg orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare – cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, acte sub semnătură privată şi altele asemenea).
De altfel, HG nr. 250/2007 dă posibilitatea probării titlului de proprietate nu numai prin titlul original, dar şi prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei îndreptăţite.
Mai mult, în cauză, nu numai că s-a dovedit dreptul de proprietate al autoarei reclamantelor, dar şi preluarea de la moştenitoarea S.O., mama reclamanţilor, a imobilului situat în Bucureşti, Str. Spătarului, conform Decretului nr. 92/1950.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu va fi examinată, întrucât a fost invocată omisso medio, fără a fi constituit şi obiect al motivelor de apel.
Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva deciziei nr. 278/ A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1115/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 111/2012. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
