ICCJ. Decizia nr. 1123/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1123/2012
Dosar nr.1459/83/2010
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 18 martie 2010 reclamanta R.M. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.F.P., să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri, în valoare de 300.000 euro, echivalent în lei, pentru faptul că tatăl său, G.A., a fost luat ca prizonier de război şi transportat în localitatea Bulovenca – Dombas, pe teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data de 6 noiembrie 1947.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Satu-Mare, secţia civilă, prin sentinţa nr. 913/ D din 4 iunie 2010 a admis în parte acţiunea şi constatând caracterul politic al „măsurii administrative" dispuse faţă de antecesorul reclamantei a obligat pârâtul, la plata sumei de 100.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, către reclamantă, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de aceasta.
A respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că tatăl reclamantei a fost constituit în prizonier de război şi transportat în lagărul de prizonieri din localitatea Bulovenca – Dombas, pe teritoriul fostei U.R.S.S., ceea ce constituie o măsură administrativă abuzivă, cu caracter politic, în înţelesul art. 3 lit. e) din OUG nr. 214/1999, coroborat cu art. 1 alin. (2) lit. a) şi b) din Decretul-Lege nr. 118/1990.
Apelurile declarate în cauză de M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, au fost admise de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă care, prin Decizia nr. 66 din 10 martie 2011, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de la suma de 100.000 euro, la 10.000 euro.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că deportarea etnicilor germani şi maghiari, pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forţele sovietice de ocupaţie la 6 ianuarie 1945, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor şi prin reglementarea cuprinsă în art. 1 (2) lit. a) din Decretul nr. 118/1990.
Chiar dacă, se mai arată, măsura abuzivă a prizonieratului a fost luată înainte de 6 martie 1945, Rusia era la data respectivă aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, în condiţiile în care nu a întreprins nimic pentru a împiedica deportările.
Cât priveşte Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale se reţine că, la data pronunţării acestei decizii, reclamanta avea deja o hotărâre prin care-i fuseseră acordate despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o „speranţă legitimă" şi prin urmare un „bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, Statul Român, reprezentat prin M.F.P., care făcând trimitere la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunţate în cauză, pe considerentul admiterii greşite a acţiunii, în condiţiile în care, se arată, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Tot astfel, se arată, la data judecării apelului temeiul juridic al cererii nu mai era în vigoare, textul art. 5 alin. (1) lit. a) fiind declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Ca atare, conchide recurentul, reclamanta nu mai putea susţine că are o speranţă legitimă în sensul C.E.D.O.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea motivului de ordine publică al inadmisibilităţii acţiunii.
În susţinerea demersului judiciar promovat la 18 martie 2010, reclamanta R.M., a arătat că tatăl său, G.A. a fost prizonier de război în U.R.S.S., în perioada 3 ianuarie 1945 – 6 noiembrie 1947, susţinere dovedită cu înscrisurile depuse în cauză.
Situaţia autorului reclamantei nu se circumscrie însă domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, obiect de reglementare al legii îl constituie doar persoanele care au suferit condamnări politice ori care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsuri cu caracter politic luate de regimul totalitar.
Existenţa în paralel cu Legea nr. 221/2009 a unor alte acte normative cu caracter reparatoriu, în planul prejudiciilor morale suferite de persoanele persecutate de regimul totalitar, opresiv, nu implică o suprapunere a sferei de reglementare a acestor acte normative.
În aceasta privinţă, cum se poate lesne observa din chiar titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului a fost clar exprimată în a se stabili acordarea unor drepturi atât persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945 cât şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Aceste prevederi, referitoare la ultimele două categorii de persoane, nu au mai fost însă reluate în cuprinsul Legii nr. 221/2009, consecinţa aplicării principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus constând în aceea că, persoanele făcând parte din categoriile care nu au mai fost vizate de legiuitor, nu intră în sfera de reglementare a legii.
Ca atare, starea de prizonierat în care s-a aflat autorul reclamantei în perioada indicată nu poate fi interpretată ca fiind consecinţa unei opresiuni politice a fostului regim comunist ci rezultatul unor acţiuni militare, de război, care exced exigenţelor şi condiţiilor strict reglementate de Legea nr. 221/2009.
În acest context, al inadmisibilităţii acţiunii, este inutil a se mai analiza celelalte critici vizând aplicabilitatea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi respectiv existenţa în beneficiul reclamantei, a unui „bun" sau a unei „speranţe legitime" raportat la data când textul pe care s-au fundamentat pretenţiile acesteia, a fost declarat ca fiind neconstituţional.
Aşa fiind, recursul se va admite cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate, în sensul schimbării în tot a sentinţei şi a respingerii acţiunii formulată de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei nr. 66/ A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică în parte Decizia atacată, în sensul că schimbă în tot sentinţa nr. 913/ D din 4 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă şi respinge acţiunea reclamantei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1127/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1119/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
