ICCJ. Decizia nr. 1116/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1116/2012
Dosar nr. 6065/97/2009
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara la 10 decembrie 2009, reclamanta P.L.M. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., să se constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său, B.I., prin sentinţa nr. 20 din 15 ianuarie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Cluj şi să fie obligat pârâtul la 745.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său şi la 9.800 euro reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
Reclamanta a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la 1.827 lei lunar, începând cu data de 1 iulie 1953, până la data decesului tatălui său, 29 septembrie 1996, reactualizată în raport cu rata inflaţiei, cu titlu de daune materiale.
Prin sentinţa civilă nr. 199 din 30 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a autorului său, B.I.
S-au respins în rest pretenţiile reclamantei.
Prin considerentele sentinţei menţionate, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa nr. 20 din 15 ianuarie 1959 pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, tatăl reclamantului, B.I., a fost condamnat la muncă silnică, în baza art. 211 C. pen., raportat la art. 157 pct. 1 lit. a) C. pen., pentru crima de insurecţie armată, comutată la 25 de ani de muncă silnică, pedeapsă din care a executat 6 luni, o lună şi cinci zile.
S-a constatat caracterul politic al acestei condamnări, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, reţinându-se că, în baza art. 5 alin. (1) din lege, reclamanta este îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
La cuantificarea daunelor s-a avut în vedere faptul că tatăl reclamantei a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990, prin Hotărârea nr. 452 din 22 noiembrie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor acestei legi recunoscându-se ca vechime neîntreruptă în muncă perioada în care a executat pedeapsa şi acordându-i-se o indemnizaţie lunară de 1.270 lei, începând cu 1 aprilie 1990 şi până la deces.
În ceea ce priveşte suma de 22.000 lei reprezentând contravaloarea ceasului cu lanţ de aur, verighetei, inelului şi a lanţului din aur, tribunalul a reţinut că nu s-a probat confiscarea acestor bunuri de la tatăl reclamantei.
S-au apreciat ca fiind neîntemeiate şi pretenţiile privind acordarea diferenţei de salariu şi a diferenţei de pensie, faţă de recunoaşterea vechimii în muncă ca efect al aplicării Decretului – Lege nr. 118/1990.
De asemenea, s-a reţinut că nu s-a depus chitanţă justificativă a cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
Prin apelul său, reclamanta a criticat sentinţa pentru greşita stabilire a situaţiei de fapt şi pentru greşita aplicare a Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care i s-a acordat o sumă derizorie în raport cu valoarea drepturilor ce i-au fost lezate tatălui său, drepturile primite în baza Decretului – Lege nr. 118/1990 fiind nesemnificative.
Sub aspectul daunelor materiale s-a susţinut că au fost dovedite cu martori confiscarea ceasului şi bijuteriilor pe care tatăl său le purta permanent astfel că se impunea obligarea pârâtului la plata contravalorii acestora.
De asemenea, s-a susţinut că în mod eronat au fost respinse celelalte pretenţii, întrucât prin Decretul Lege nr. 118/1990 a fost valorificată perioada de detenţie ca vechime în muncă şi nu ca diferenţă de pensie între cea care i s-ar fi acordat ca director de bancă şi cea primită pentru munca prestată după schimbarea funcţiei pe criterii politice.
Prin apelul său, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a solicitat modificarea în parte a sentinţei în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor morale acordate, invocând depăşirea pragului maxim stabilit prin art. 1 pct. 1 lit. a) din OUG nr. 62/2010.
La termenul de judecată din 10 decembrie 2010, reclamanta şi-a completat motivele de apel, invocând nulitatea sentinţei primei instanţe pentru încălcarea procedurii de citare a M.F.P., la dosar nefiind depus mandatul dat de acesta D.G.F.P. Hunedoara.
La termenul din 21 ianuarie 2011, reclamanta a arătat că nu mai susţine motivul de nulitate a sentinţei pentru vicii de procedură.
S-a solicitat să se constate că nu s-a dovedit de către D.G.F.P. Hunedoara îndeplinirea cerinţelor art. 67 – 68 C. proc. civ. şi să se observe limitele cererii apelantului care cere doar diminuarea despăgubirilor la 5.000 euro.
Prin Decizia civilă nr. 42 din 4 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamanta P.L.M. şi de pârâtul Statul Român şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 12.800 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la prima instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut ca nefondată excepţia nulităţii apelului declarat de Statul Român, apreciind că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 67 – 68 C. proc. civ., deoarece la dosarul cauzei s-au depus mandatele de reprezentare din 22 decembrie 2009 şi din 29 iulie 2010, prin care M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român a împuternicit D.G.F.P. Hunedoara să întreprindă toate actele procedurale, inclusiv exercitarea căilor de atac.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, de către Curtea Constituţională prin deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, publicate în M. Of. nr. 751 din 15 noiembrie 2010, primul capăt de cerere formulat de reclamantă, vizând acordarea daunelor morale a rămas fără temei juridic.
S-a reţinut că, potrivit art. 147 din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, astfel că dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează efectele.
Au fost constatate ca fiind nefondate criticile reclamantei privind neacordarea sumelor solicitate cu titlu de diferenţă salariu şi pensie, reţinându-se că, în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoanele îndreptăţite conform acestei legi pot obţine doar echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, astfel că pretenţiile menţionate exced prevederilor legii speciale.
Apelul reclamantei a fost admis, însă, sub aspectul despăgubirilor pentru bunurile personale confiscate de la autorul său, apreciindu-se ca fiind fără relevanţă împrejurarea că aceste bunuri nu au fost menţionate în hotărârea de condamnare, odată ce s-a dispus prin aceasta confiscarea totală.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, ambele părţi.
Prin recursul său, reclamanta P.L.M. a criticat Decizia recurată pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 – 9 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susţinut că D.G.F.P. Hunedoara nu avea calitate procesuală activă în apel, întrucât nu a avut calitatea de parte la fond, fiind încălcate astfel prevederile art. 294 C. proc. civ., în condiţiile în care delegaţia de reprezentare nu poate fi confundată cu o procură autentică.
De asemenea, s-a susţinut că au fost ignorate de către instanţa de apel dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., deoarece la data la care s-a pronunţat Decizia atacată, OUG nr. 62/2010 nu mai era în vigoare, iar pârâtul nu şi-a extins motivele de apel. În acest context, s-a învederat nelegalitatea considerentelor de ordin constituţional, deciziile Curţii Constituţionale neavând putere retroactivă.
Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara, a criticat Decizia recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte modul de soluţionare a capătului de cerere privind despăgubirile materiale, raportat la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
S-a reţinut că textul de lege menţionat stabileşte, în mod expres şi imperativ că se pot acorda despăgubiri doar pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, iar, pe de altă parte, că instanţa, în baza rolului activ, trebuia să verifice dacă aceste bunuri nu au fost restituite în baza altor acte normative cu caracter special, pentru a se evita astfel o dublă reparaţie.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv pentru greşita acordare a despăgubirilor materiale, în contextul în care nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Intimatul recurent Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara, a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia.
Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă, Curtea va constata că recursul declarat de aceasta este nefondat, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 – 9 C. proc. civ.
Critica formulată prin primul motiv de recurs vizând lipsa calităţii procesuale active în apel a D.G.F.P. Hunedoara nu poate fi primită.
În cauză, M.F.P. a reprezentat Statul Român, în calitate de pârât, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) pct. 81 din HG nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea acestui minister.
Toate apărările pârâtului s-au făcut de către D.G.F.P. Hunedoara în baza mandatelor din 22 decembrie 2009 şi din 29 iulie 2010, depuse la dosar, care au împuternicit-o să îndeplinească toate actele procedurale, inclusiv să exercite căile de atac pentru apărarea M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului.
Prin urmare, nu se poate primi critica referitoare la lipsa calităţii procesuale active în declararea apelului pârâtului Statul Român prin M.F.P.
Criticile referitoare la inaplicabilitatea în cauză a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi primite.
De la data publicării Deciziei Constituţionale în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 au trecut mai mult de 45 de zile, interval în care nu a fost adoptat un alt act normativ prin care să se realizeze concordanţa cu dispoziţiile constituţionale a căror încălcare s-a constatat.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării în M. Of. al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceeaşi dispoziţie regăsindu-se şi în textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai în situaţia celor care nu au formulat încă o cerere de chemare în judecată.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 780 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv.
Nu se poate reţine că, întrucât acţiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, guvernat de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii.
În speţă, reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Criticile reclamantei recurente referitoare la neacordarea diferenţelor de pensie şi a cheltuielilor de judecată nu vor fi analizate, întrucât în dezvoltarea acestora nu s-a invocat încălcarea vreunor dispoziţii legale, expunându-se doar nemulţumirea faţă de soluţiile pronunţate asupra acestor solicitări.
În consecinţă, se va constata că acestea nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., făcând, astfel, imposibilă cenzurarea deciziei recurate sub aspectul neacordării despăgubirilor materiale menţionate.
Curtea va constata ca întemeiate recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara, ambele vizând nelegalitatea soluţiei date cererii de acordare a despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
Astfel, Curtea va constata că aplicarea dispoziţiilor legale menţionate nu se poate extinde situaţiei bunurilor menţionate ca fiind confiscate prin hotărârea de condamnare, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel, bazându-se în mod exclusiv pe susţinerile reclamantei coroborate cu declaraţiile martorilor acesteia.
Nu este lipsită de relevanţă poziţia oscilantă a reclamantei în ceea ce priveşte natura bunurilor confiscate şi valoarea acestora, în condiţiile în care, iniţial, prin acţiunea introductivă s-a solicitat contravaloarea bunurilor personale ale autorului la momentul arestării, pentru ca apoi, la termenul din 5 februarie 2010, să se renunţe la acest capăt de cerere, iar la 10 februarie 2010 să se formuleze o nouă precizare de acţiune în sensul solicitării de despăgubiri materiale în cuantum de 22.000 lei pentru bunurile personale confiscate.
Mai mult, prin motivele de apel, reclamanta a solicitat suma de 12.800 lei cu titlu de despăgubiri materiale, instanţa de apel acordând-o cu argumentul că întinderea acestor daune nu a fost contestată.
Într-adevăr, hotărârea de condamnare conţine dispoziţia confiscării totale a averii personale a condamnatului B.I., dar nici prin hotărâre şi nici printr-un act separat, întocmit ulterior pronunţării acesteia nu se menţionează în detaliu bunurile confiscate.
Pe de altă parte, Curtea va constata, că, în baza rolului activ reglementat de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., se impunea ca instanţa să verifice dacă bunurile respective au fost restituite la momentul eliberării din detenţie a condamnatului sau, ulterior, în baza actelor normative cu caracter special în materie, OUG nr. 190/2000 privind regimul metalelor şi pietrelor preţioase, republicată.
Pe cale de consecinţă, se va constata că recursurile declarate de M.F.P., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. sunt fondate şi, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi admise.
Se va modifica Decizia recurată în sensul că se va schimba în tot sentinţa nr. 199 din 30 iunie 2010 a Tribunalului Hunedoara şi se va respinge acţiunea reclamantei.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta P.L.M. împotriva deciziei nr. 42 din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică Decizia recurată, în sensul că schimbă în tot sentinţa nr. 199 din 30 iunie 2010 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă şi respinge acţiunea reclamantei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1119/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1115/2012. Civil → |
|---|
