ICCJ. Decizia nr. 1118/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1118/2012
Dosar nr.42647/3/2009
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 28 octombrie 2009, reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanţei să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 730.000 euro pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva sa de organele fostei miliţii si securităţi în perioada regimului comunist, respectiv deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan, în perioada 1951-1955.
Prin sentinţa nr. 736 de la 26 mai 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, a fost admisă cererea şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 25.000 euro echivalent în lei la data plăţii către reclamantă, reprezentând daune morale.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele:
Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Deşi acest articol se referă la „condamnare" acest termen este folosit de legiuitor în sens generic atât pentru condamnările stricto sensu (în sensul legii penale „pedepse"), cât şi pentru măsurile administrative cu caracter politic.
Prin urmare, constatându-se că reclamanta a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, tribunalul a reţinut că aceasta are dreptul la repararea prejudiciului moral suferit.
Cât priveşte criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamantă, tribunalul a avut in vedere că prin măsura administrativă luată împotriva reclamantei şi a familiei sale, prezumată de drept ca având caracter politic, acesteia i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări, care îşi găsesc expresia în durerea morală încercată de victimă.
La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
În concret, tribunalul a avut în vedere că reclamantei i s-a recunoscut perioada de 4 ani, 3 luni şi 12 zile ca vechime în muncă, precum şi indemnizaţia lunară stabilită iniţial, în anul 1990, la un cuantum de 857 lei lunar.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamantul B.E., pârâtul Statul Roman, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte aprecierea de către instanţa de judecată a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la materialul probator şi cele învederate instanţei.
Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti au criticat hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti pentru netemeinicie şi nelegalitate, respectiv în ceea ce priveşte obligarea Statului Român, prin M.F.P. la plata sumei reprezentând despăgubiri morale, întemeiată pe dispoziţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 53/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în majoritate, au fost admise apelurile declarate de Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, în unanimitate, acesta a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
La data soluţionării apelului, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operaţiunea de punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Ca urmare a prevederii constituţionale, încetarea efectelor dispoziţiei legale declarate neconstituţionale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă.
Astfel, dispoziţia declarată neconstituţională era cea prin care reclamanţii au fost repuşi în termenul de a cere daune morale pentru fapta ilicită care face obiectul legii, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea formulată de reclamantă.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, iar potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În acest caz nu se pune problema dacă o normă era în vigoare la data formulării acţiunii, şi care ar fi acum abrogată, ci dacă norma este sau nu constituţională, or acest viciu al neconstituţionalităţii afecta norma în cauză încă de la intrarea în vigoare.
Dacă s-ar fi considerat că legea aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, chiar dacă pe parcursul procesului norma pe care se întemeia acţiunea a fost declarată neconstituţională, nu s-ar mai găsi nicio justificare pentru înlăturarea de la aplicare a normei declarate neconstituţionale în cazul unei excepţii invocate, de exemplu, chiar în recurs, în cadrul dispoziţiilor anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă dispoziţia privind suspendarea litigiului până la judecarea excepţiei, şi cu atât mai puţin pentru aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.
De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale., de exemplu, prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu se poate considera că există o „speranţă legitimă" a reclamantei la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., „speranţa legitimă" este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În această situaţie, dreptul la despăgubiri nu se năştea ex lege, ci era supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aştepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuiau sa verifice dacă petentul îndeplineau condiţiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reţine că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii europene.
Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza S. contra Bulgariei), cât timp instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, curtea de apel a constatat că soluţia adoptată de prima instanţă este fondată pe dispoziţii legale ce au fost constatate de instanţa de contencios constituţional ca fiind contrare legii fundamentale.
Prin urmare, ca efect al încetării efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării lor neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că se impune respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată. Faptul că reclamanta a invocat în cuprinsul motivării acţiunii şi art. 998 C. civ., nu are relevanţă cu privire la soluţia menţionată anterior, având în vedere că acest text de lege a fost invocat pentru a susţine de fapt aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a), menţionat anterior care avea ca finalitate de fapt repunerea persoanelor persecutate în termenul de prescripţie pentru a solicita daune morale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.E., solicitând modificarea deciziei atacate, admiterea apelului său astfel cum a fost formulat şi respingerea, ca nefondate, a apelurilor pârâţilor.
În motivarea recursului, reclamantul critică Decizia instanţei de apel pe considerentul greşitei respingeri a acţiunii, susţinând faptul că au fost încălcate principiile neretroactivităţii legii, al egalităţii în drepturi, precum şi cel al dreptului la un proces echitabil şi al accesului liber la justiţie.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale" dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituţionalităţii legilor, a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, Decizia din apel a fost pronunţată la 15 februarie 2011, dată la care, urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I-a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează".
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 53/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1122/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1117/2012. Civil → |
|---|
