ICCJ. Decizia nr. 1111/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1111/2012
Dosar nr.16359/3/2009
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 17 aprilie 2009, contestatoarea S.E. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei din 26 martie 2009, emisă de Primarul municipiului Bucureşti, solicitând anularea dispoziţiei menţionate.
La termenul din 24 noiembrie 2009, contestatoarea a depus la dosar o precizare a contestaţiei, arătând că solicită anularea dispoziţiei din 26 martie 2009 şi restituirea în natură a imobilului notificat.
Prin sentinţa civilă nr. 207 din 16 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis contestaţia precizată formulată de reclamantă; s-a anulat dispoziţia din 26 martie 2009, emisă de Primarul municipiului Bucureşti şi a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei prăvălia situată în imobilul din Bucureşti, având o suprafaţă de 36 mp, prăvălie care în prezent este ocupată cu contract de închiriere de către numitul V.I.
În considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:
În speţă, s-a făcut dovada că împotriva lui G.A., autorul contestatoarei, a fost începută procedura de executare silită instituită prin Decretul nr. 224/1951 şi că Tribunalul Popular al Raionului a încuviinţat vânzarea imobilului pentru plata restanţelor către secţiunea financiară în sumă totală de 6581,14 lei, sens în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 7013 din 21 noiembrie 1959.
Întrucât preluarea imobilului debitorului nu a operat la data pronunţării sentinţei de încuviinţare a vânzării silite a respectivului bun, tribunalul a apreciat că, ulterior pronunţării sentinţei de scoatere a imobilului la licitaţie, nu s-au efectuat celelalte acte procedurale pe care le presupunea finalizarea formelor de executare silita, respectiv procesul-verbal privind rezultatul vânzării, procesul-verbal de preluare a imobilului, evaluare şi compensare dintre debitul datorat şi valoarea integrală a bunului, aşa cum prevedeau dispoziţiile art. 16 – 18 din Decretul nr. 224/1951.
Pe de altă parte, în art. 4 din Decretul nr. 224/1951, se menţiona că „pentru debite din impozite şi taxe nu poate fi urmărită casa de locuit folosită efectiv de debitor şi familia sa, împreună cu anexele şi terenul din jur în suprafaţa stabilită pentru curte prin Decizia comitetului executiv al sfatului popular raional sau orăşenesc".
Prin urmare, instanţa a reţinut că Decretul nr. 224/1951 a fost aplicat abuziv, aceasta rezultând chiar din prevederile menţionate, câtă vreme, prin acest act normativ, casa de locuit era exceptată de la urmărire silită, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Din probele administrate în cauză, instanţa a constatat faptul că autorul contestatoarei şi, ulterior, fiii acestuia, au continuat să locuiască în imobilul situate în str. Răsadniţei.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 654/ A din 04 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că situaţia de fapt a fost reţinută corect de prima instanţă în raport cu probatoriul administrat în cauză şi, faţă de cele reţinute, tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii.
În apel au fost depuse înscrisuri noi, respectiv, deciziunea nr. 1415 din 30 decembrie 1959 a Sfatului Popular al Raionului si procesul verbal încheiat la data de 22 decembrie 1959.
Instanţa de apel a reţinut că aceste înscrisuri, deşi invalidează primul aspect reţinut de instanţa de fond în aprecierea preluării abuzive (întrucât s-a făcut in apel dovada existentei procesului verbal de preluare a imobilului), nu conduc la schimbarea soluţiei, atâta vreme cât nu a fost respectat art. 4 din decretul menţionat care prevedea ca nu se poate scoate la vânzare casa de locuit cu anexele sale, în total sau în parte, locuită efectiv de debitor şi familia sa.
Critica recurentului, în sensul că preluarea nu poate fi considerată abuzivă, în opinia sa nefiind incident art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, a fost apreciată de instanţă ca neîntemeiată deoarece, în condiţiile în care imobilul a intrat în proprietatea statului cu nerespectarea deplină a actului normativ în vigoare la data preluării, nu se poate considera că titlul statului este unul valabil, care să legitimeze preluarea imobilului realizată în acest mod.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, prin care a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.
În drept, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Un prim motiv de recurs vizează faptul că nu au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor a persoanei îndreptăţite, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001.
Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că în mod greşit s-a reţinut că ar fi vorba de o preluare abuzivă a imobilului în litigiu, având în vedere că acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 224/1951.
Intimata-reclamantă S.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei instanţei de apel ca legală şi temeinică.
La data de 01 noiembrie 2011, în cauză a formulat cerere de intervenţie în interes accesoriu, respectiv în interesul recurentului Municipiul Bucureşti, prin primar general, numitul V.I. care a arătat că interesul său în cauză este determinat de faptul că a încheiat, în calitate de chiriaş, cu SC O. SA, contractul de închiriere din 28 iulie 1999, pe o perioadă de 5 ani, ce are ca obiect închirierea camerei situată în Bucureşti, str. Răsadniţei, contract ce a fost ulterior prelungit în mod tacit de către ambele părţi contractante, fiind în vigoare şi în prezent.
Cererea de intervenţie în interes accesoriu a fost încuviinţată în principiu la data de 21 februarie 2012.
Analizând recursul prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de pârât, se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică formulată prin motivele de recurs, referitoare la faptul că nu au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor a persoanei îndreptăţite, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, nu va fi analizată întrucât a fost invocată omisso medio, direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinţei primei instanţe.
Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar şi faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, privind faptul că nu ar fi vorba de o preluare abuzivă a imobilului în litigiu, având în vedere că acesta a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 224/1951, se constată că aceasta este nefondată.
Imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului contestatoarei, defunctul G.A., bunicul acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 7013 din 21 noiembrie 1959, pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului, s-a încuviinţat vânzarea imobilului pentru plata restanţelor în sumă totală de 6581,14 lei, către secţiunea financiară, în baza Decretului nr. 224/1951.
Instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a constatat în mod corect că preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, având în vedere că nu au fost respectate prevederile Decretului nr. 224/1951, în temeiul căruia s-a făcut preluarea, respectiv art. 4 din decretul menţionat, care prevedea că nu se poate scoate la vânzare casa de locuit cu anexele sale, în total sau în parte, locuită efectiv de debitor şi familia sa.
De altfel, Decretul nr. 224/1951, era neconstituţional chiar în raport de dispoziţiile Constituţiei de la 1948 potrivit cărora dreptul de proprietate era unul fundamental.
Recurentul arată doar faptul că imobilul a fost preluat pentru neplata impozitelor, fără să combată în vreun fel aprecierile instanţei legate de nerespectarea dispoziţiilor prevăzute chiar de actul normativ (Decretul nr. 224/1951) care a constituit temei al preluării, precum şi cele vizând neconcordanţa acestui decret cu legea fundamentală care garanta dreptul de proprietate.
Argumentele pe care instanţa de apel îşi întemeiază soluţia sunt corecte şi au condus în mod legal la concluzia încadrării modalităţii de preluare a imobilului în dispoziţiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva deciziei nr. 654/ A din 04 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Având în vedere dispoziţiile art. 51 C. proc. civ. şi împrejurarea că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele mai sus expuse, se va respinge şi cererea de intervenţie accesorie în interesul Municipiului Bucureşti, prin primar general formulată de V.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva deciziei nr. 654/ A din 04 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului formulată de V.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1114/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1076/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
