ICCJ. Decizia nr. 1122/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIEŞIJUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1122/2012
Dosar nr.7891/101/2009
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamantul G.I. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă, a solicitat obligarea pârâtuluiStatulRomân, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice,laplata sumei de 500.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moralîncercat de autoarea sa G.G., urmare a strămutării şi stabilirii domiciliului forţatpe care aceasta asuportat-o în anul 1951-1956.
Prin sentinţa civilă nr. 33 din 15 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul G.I., reţinându-se, în esenţă, că în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii săi până la gradulII inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii,obligarea statului la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a mai reţinut că în speţă, din probele administrate, respectiv adresa nr. 76476 din 12 martie 2001 emisă de Ministerul de Interne, Hotărârea nr. 380 din 22 august 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-lege 118/1990 şi depoziţiile martorilor audiaţi, rezultă că mama reclamantului nu a suferit în perioada stabilită de lege o condamnare cu caracter politic pentru a putea beneficia de acordarea de despăgubiri morale,ci numai de măsura administrativă politică a strămutării,în perioada 18 iunie 1951-24 februarie 1956 fiind deportată în localitatea Zagna Vădeni, judeţul Brăila în baza Deciziei M.A.Inr. 200/1951.
Instanţa de fond a constatat că această măsură luată de regimul comunist faţă de autoarea reclamantului, tocmai datorită modalităţii în care a fost pusă în aplicare, dar şi condiţiilor mizere în care a fost nevoită să trăiască pe toată perioada aplicării măsurii, situaţie relatată de martorii audiaţi, a avut un impact psihologic şi emoţional negativ ce a produs traume serioase acesteia, însă, prin actul normativ invocat de reclamant în susţinerea cererii de chemare în judecată, s-a făcut o diferenţiere clară între persoanele care au suportat aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic şi cele care au suferit o condamnare politică, în opinia legiuitorului, doar acestea din urmă putând beneficia de acoperirea prejudiciului moral cauzat, reclamantul nu este îndreptăţita primi despăgubiri morale în temeiul Legii 221/2009, ci doar la despăgubiri reprezentând echivalentul eventualelor bunuri confiscate ca efect al măsurii administrative [art. 5 alin. (1) lit. b)].
Pe de altă parte, s-a constatat că, mama reclamantului a beneficiat deja, în temeiul OUG 214/1999, respectiv Decretul-lege 118/1990 de măsuri reparatorii pentru suferinţele pricinuite de luarea faţă de ea a măsurilor abuzive cu caracter politic în perioada regimului comunist, respectiv indemnizaţie lunară în sumă de 936 lei, asistenţă medicală gratuită, călătorii gratuite pe calea ferată,transport urban gratuit scutiri de la plata taxelor de abonament radio şi tv, ş.a., măsuri întreprinse de către statul român ce sunt de natură a atenua prejudiciul moral suferit de aceasta .
Curtea de Apel Craiova prin Decizia civilă nr. 126 din 26 aprilie 2010,a admis apelul declarat de reclamantul G.I., împotriva sentinţei civile nr. 33 de la 15 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe –Tribunalul Mehedinţi.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă că, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, creând o ipoteză de lucru greşită raportat la inadmisibilitatea acţiunii, neanalizând ca atare, cererea pe fond, în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului şi a măsurii în care acesta a fost acoperit prin măsuri reparatorii anterioare.
Văzând şi dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pentru a nu lipsi părţile de un grad de jurisdicţie, pentru ca părţile să beneficieze de un proces echitabil conf. art. 6 CEDO, şi pentru evitarea oricărei forme de discriminare potrivit principiilor în materia drepturilor omului, instanţa a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimiscauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Tribunalul Mehedinţi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor, criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1833 din 2 martie 2011, pronunţată în dosar nr. 7891/101/2009, a admis recursul, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut că desfiinţarea sentinţei apelate nu poate opera decât în condiţiile prevăzute de art. 207 alin. (1) C. proc. civ., pentru neregularităţi de ordin procedural, expres menţionate de text : prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului,ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
Instanţa nu cercetează fondul cauzei atunci când pronunţă soluţia pe baza unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri noi ori dă altceva decât s-a cerut.
Prima instanţă a reţinut că faţă de autoarea reclamantului s-a luat măsura administrativ politică a strămutării în perioada 1951-1956 în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, însă nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral întrucât, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, beneficiază de acordarea de despăgubiri morale numai persoanele care au suferit condamnări politice.
Prin analiza probelor administrate, reţinerea stării de fapt şi aprecierea instanţei în cauză a dispoziţiilor legale invocate ca temei legal al acţiunii, instanţa analizând fondul cauzei.
Încălcarea legii de drept substanţial prin restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia sau interpretarea necorespunzătoare a textului corespunzător situaţiei de fapt (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură şi deci susceptibilă de interpretare, dar interpretarea dată în speţă nu este justă) nu reprezintă o necercetare a fondului cauzei.
Instanţa de fond s-a pronunţat atât în drept cât şi în fapt asupra cererii de chemare în judecată, reţinerea instanţei de apel în sensul că s-a creat o ipoteză de lucru greşită raportat la inadmisibilitatea acţiunii, fiind nefondată.
În rejudecare, după casare, prin Decizia nr. 296 din 12 septembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul G.I.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) dinLegea nr. 221/2009,au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Decizia Curţii Constituţionale, este general obligatorie, opozabilă „erga omnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Concluzia care se impune, este aceea că dispoziţia din lege, declarată neconstituţională, nu se mai poate aplica, iar instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni, în fond sau în apel, căreia i se aplica norma declarată neconstituţională, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice, în acea cauză, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
S-a constatat că dispoziţiile pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituţiei, astfel că, sub acest aspect, sentinţa prin care s-a respins acţiunea, este corectă, însă cu motivarea că în prezent nu mai există temeiul legal de la data formulării cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii reclamantul G.I. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia, după prezentarea situaţiei de fapt, a susţinut, în esenţă, că potrivit principiului tempous regit actum, dispoziţia Curţii Constituţionale nu se aplică cauzei de faţă, ci doar raporturilor juridice născute după publicarea deciziei.
Recurentul susţine că în cauza de faţă avem de-a face cu ultraactivitatea legii civile în sensul că dispoziţiile legale care îşi încetează efectele îşi produc efectul, după abrogarea lor în cazul raporturilor juridice născute în timpul în care au fost în vigoare dar nu îşi mai producefectele în cazul raporturilor juridice născute după încetarea efectelor legii.
Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi a sentinţei instanţei de fond iar pe fondul cauzei admiterea cererii aşa cum a fost formulată.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Din perspectiva acestui motiv s-a pus în discuţie aplicarea Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1)din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva deciziei nr. 296 din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1123/2012. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1068/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
