ICCJ. Decizia nr. 1080/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1080/2012
Dosar nr.2161/115/2010
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1423 din 07 septembrie 2010, a admis în parte acţiunea reclamantei O.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin, şi pe cale de consecinţă: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 4.000 euro faţă de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 20 aprilie 1952, familia reclamantei compusă din mama sa C.R., a soţului ei, OG, şi a ei personal, au fost obligaţi să părăsească casa din localitatea Lăpuşnicu Mare, şi deportaţi în localitatea Feteştii Noi, din Bărăgan, unde au avut domiciliu obligatoriu până la data de 05 ianuarie 1956.
În urma lor a rămas o întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, pământul şi grădina cultivată, animale, păsări, unelte de agricultură, hambare cu cereale, apucând să ia cu ei doar câteva lucruri de strictă necesitate.
Din declaraţia martorului audiat în cauză a rezultat că familia reclamantei era o familie cu o situaţie materială bună, având pământ, animale, casă, utilaje agricole, iar la întoarcerea acasă nu au mai găsit decât casa într-un stadiu avansat de degradare.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanţa a apreciat că i-au fost cauzate atât reclamantei, cât şi familiei acesteia prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamantei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 600.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
Aşa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Faţă de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantei şi familiei acesteia, instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 4.000 euro, având în vedere următorul algoritm de calcul (câte 500 euro/an/persoană deportată, atunci când acţiunea a fost promovată în nume propriu, câte 250 euro/an/persoană deportată, atunci când acţiunea a fost promovată de un descendent de grad I şi câte 125 euro/an/persoană deportată atunci când acţiunea a fost promovată de un descendent de grad II).
Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului" suferinţelor fizice şi psihice ale reclamantei şi familiei acesteia, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 148 din 8 februarie 2011 a respins apelul reclamantei O.E., împotriva secţiei civile nr. 1423 din 7 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, şi pe cale de consecinţă: a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin de D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o schimbă în sensul că a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantă împotriva instituţiei pârâte.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Curtea a luat în discuţie ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, cu efect general obligatoriu, a Curţii Constituţionale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acţiunii de faţă a încetat să-şi mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.
În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis respectiva excepţie.
Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii sale dar şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aspectul neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-lege nr. 118/1990, republicat şi OUG nr. 214/1999 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări şi completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistenţă conduce la crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate.
S-a reţinut că prin art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea Constituţională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menţionate prin instituirea, ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, şi de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă şi automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acţiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispoziţiilor în vigoare anterior momentului pronunţării deciziei de neconstituţionalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituţionalităţii sale parţiale sau totale) nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la Decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sau ordonanţă, rezultă, deci, că ea nu va produce consecinţe decât pentru viitor adică în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanţat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincţie în funcţie de situaţia juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală, ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca şi celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voinţa expresă sau prezumată a părţilor iar noua lege ar interveni brutal şi nepermis asupra dreptului la liberă dispoziţie a părţilor, sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câştigate prin voinţa părţilor iar, în cea de-a doua, doar de simple aşteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanţii o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ş.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza K. şi I.K. contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât şi într-o manieră individuală, ca efect al OUG nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar şi în absenţa vreunei obligaţii rezultate din Convenţie, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparaţii de ordin moral ca şi a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizaţii lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, aceloraşi categorii de persoane şi pentru aceleaşi fapte prejudiciabile ca şi cele menţionate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menţionate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei şi reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanţii nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Faptul că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de Convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui „bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizat) iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza V. contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza S. contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza A. contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituţie), datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea, la fond sau în apel, a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs reclamanta O.E., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Decizia nr. 13588 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, ea producând efecte noi cauzelor înregistrate ulterior pronunţării sale.
- Dacă nu s-ar mai acorda daune pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea în Bărăgan, s-ar încălca principiul egalităţii şi interzicerii discriminării ce a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenţie adoptat în anul 2000.
Recursul nu este fondat.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative (deportări).
Declararea neconstituţionalităţii textelor legale arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru autorităţile şi instituţiile publice cât şi pentru particulari şi produce efecte mari pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna că un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea numai în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân dispuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din acte juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste norme de ordine publică, sunt de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, supuse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă., a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or. la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să se aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pentru care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia este de natură să nu încalce nici dreptul la „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 54 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 08 februarie 2011, cauza nefiind deci soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va reţine recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 148 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1076/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1072/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
