ICCJ. Decizia nr. 1128/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1128/2012
Dosar nr.6762/3/2010
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 5 februarie 2010, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa, respectiv dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în Comuna Brateş, judeţul Galaţi, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 733 din 26 mai 2010, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a respins acţiunea reclamantului ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, din interpretarea logico – gramaticală a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, raportat la alin. (5) al aceluiaşi articol, rezultă că, pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri, ori soţul sau descendenţii săi pot solicita, în condiţiile actului normativ menţionat, exclusiv despăgubiri materiale, conform lit. b) a art. 5, nu şi despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor (conform art. 5 lit. a)).
S-a apreciat că nu este posibilă aplicarea unei norme speciale, prin analogie, şi altor ipoteze, care nu sunt prevăzute ca atare, textul de lege referindu-se expres la acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin condamnare, în timp ce posibilitatea acordării despăgubirilor materiale este menţionată explicit pentru ambele ipoteze (bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative).
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul, susţinând că prima instanţă a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în cauză fiind incidente şi dispoziţiile art. 3 din lege, iar noţiunea de „condamnare" fiind folosită generic, iar nu în sensul propriu, de condamnare la închisoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 303/ A din 21 martie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Instanţa de apel a reţinut că teza juridică susţinută de reclamant constă în faptul că a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în perioada 1940 – 1945 şi 1945 – 1989, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice şi psihice suportate, în urma acţiunilor represive ale războiului şi autorităţilor statului comunist.
În ceea ce priveşte perioada 1940 – 1945, s-a constatat că soluţia respingerii cererii ca inadmisibilă este legală, întrucât Legea nr. 221/2009 reglementează numai perioada de referinţă 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
S-a constatat că, în ceea ce priveşte perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, soluţia este, de asemenea, corectă.
S-a apreciat că reclamantul nu poate beneficia de despăgubiri morale pentru măsura administrativă cu caracter politic, întrucât, încă din anul 2000 a primit prestaţii lunare în baza Decretului – Lege nr. 118/1990.
Au fost avute, totodată, în vedere la pronunţarea deciziei menţionate, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, care au statuat că, prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic cu cel prevăzut în art. 4 din Decretul – Lege nr. 118/1990.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul M.D., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin primul motiv de recurs, s-a criticat Decizia instanţei de apel pentru interpretarea eronată a Legii nr. 221/2009, în sensul că nu se pot acorda daune morale decât în cazul condamnării şi nu şi pentru măsuri administrative cu caracter politic.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susţinut că Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată (sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010) s-a născut dreptul său de a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar aplicarea cu efect retroactiv a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiului dedus judecăţii, ar determina, în mod inevitabil, soluţionarea cauzei ca efect exclusiv al intervenţiei Statului.
Invocându-se dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, s-a susţinut că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse, încă, judecăţii.
Recurentul a criticat Decizia atacată şi pentru încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României şi a reglementărilor internaţionale care se aplică cu prioritate faţă de cele interne, invocând necesitatea respectării Rezoluţiei nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste.
Totodată, cu referire la jurisprudenţa C.E.D.O., s-a arătat că dreptul subiectiv patrimonial reglementat prin Legea nr. 221/2009 se subsumează noţiunii de „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, la momentul sesizării instanţelor interne reclamantul având o creanţă suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Examinând criticile invocate de reclamantul recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Lega nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrativ asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Critica formulată prin primul motiv de recurs, vizând posibilitatea acordărilor daunelor morale nu numai în situaţia condamnărilor, ci şi a măsurilor administrative cu caracter politic nu se mai impune a fi analizată, având în vedere considerentele expuse în analiza celorlalte motive de recurs.
Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 303/ A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1139/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1127/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
