ICCJ. Decizia nr. 1146/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1146/2012
Dosar nr.43267/3/2008
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul N.G. l-a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General solicitând să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1500 mp, situat în Bucureşti, str. Orăştie.
Reclamantul a arătat că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă, până în prezent, nu a primit niciun răspuns deşi, conform art. 25 alin. (1) din legea menţionată, unitatea notificată trebuia să răspundă în termen de 60 de zile.
S-a mai susţinut, în motivarea cererii, că imobilul ce a format obiectul notificării a aparţinut autoarei reclamantului, N.E., fiind preluat în proprietate statului prin Decizia nr. 3068/1965, emisă în baza Decretului nr. 844/1965. Deşi terenul a fost evaluat la suma de 3550 lei, la nivelul anului 1964, nici autoarea şi nici reclamantul nu au primit vreo despăgubire.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 620 din 7 mai 2010, a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin echivalent bănesc, ce vor fi acordate în condiţiile legii speciale, de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
În ceea ce priveşte modalitatea de reparaţie, instanţa a avut în vedere concluziile raportului de expertiza întocmit în cauză, din care a rezultat că în prezent terenul ce face obiectul cererii este în proprietatea unei societăţi comerciale, fiind incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, urmare a înstrăinării bunului, persoana îndreptăţită are dreptul la despăgubiri, ce vor fi acordate în echivalent bănesc, în condiţiile legii speciale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin motivele de apel s-a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, deoarece unitatea deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării nu are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, dar nici de a propune o anumită sumă, ci atribuţia sa legală se limitează la emiterea unei decizii motivate cu propunere de acordare a despăgubiri, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 147/ A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de pârât, ca nefondat.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că, prin soluţia de admitere în parte a acţiunii, tribunalul a aplicat şi a interpretat corect dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, considerentele sentinţei fiind atât în concordanţă cu aceste norme legale, cât şi cu interpretarea dată de apelant.
Tribunalul nu a stabilit un cuantum anume al despăgubirilor, menţionând expres că despăgubirile în echivalent bănesc vor fi acordate în condiţiile legii speciale, de către Comisia de Stabilire a Despăgubirilor.
Ca atare, nu s-a impus, prin soluţia pronunţată, obligaţia în sarcina apelantei de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci s-a stabilit dreptul reclamantului la acordarea de despăgubiri, prin echivalent bănesc, în condiţiile Legii nr. 247/2005, soluţia pronunţată fiind în acord şi cu Decizia XX/2007 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa a făcut o analiză trunchiată a motivelor sale de apel, fără a se observa redactarea defectuoasă a dispozitivului sentinţei. Prima instanţă a dat ceea ce nu s-a cerut, deoarece prin cererea modificatoare din data de 30 aprilie 2010 s-a solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, iar instanţa de fond a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent bănesc.
Recurentul consideră că, prin modul de redactare a dispozitivului sentinţei, se încalcă prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi ale OUG nr. 81/2007, potrivit cărora pârâtul, în calitate de persoană juridică notificată, are doar obligaţia de a emite dispoziţie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, şi nu despăgubiri în echivalent bănesc, aşa cum greşit au reţinut cele două instanţe.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele.
Instanţa de apel a analizat criticile pârâtului formulate în apel, reţinând în mod corect că sentinţa nu-i impune o conduită care ar fi contrară legii, ci dimpotrivă, stabileşte dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, în acord cu prevederile art. 29 raportate la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi ale OUG nr. 81/2007.
Prima instanţă nu a obligat pârâtul să emită o dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, ci a soluţionat pe fond notificarea în limitele cadrului procesual obiectiv stabilit prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamant la data de 30 aprilie 2010. În aceste sens, în partea finală a considerentelor sentinţei s-a menţionat expres faptul că tribunalul a fost învestit şi a soluţionat notificarea în acord cu Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, aşa încât cererea reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea unei decizii de soluţionare a notificării nu este întemeiată, acesta având posibilitatea de a se prevala în mod direct de hotărârea judecătorească pentru a obţine acordarea efectivă a despăgubirilor, în condiţiile legii speciale.
Ca atare, nu se poate reţine nicio incompatibilitate între cele statuate prin hotărârea judecătorească criticată şi atribuţiile stabilite prin lege în sarcina recurentului, atâta timp cât prin hotărâre nu i se impune o anume conduită, ci se constată dreptul reclamantului la măsuri reparatorii.
Împrejurarea că în dispozitivul sentinţei s-a folosit expresia „prin echivalent bănesc" nu este de natură să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul aplicării greşite a legii, în condiţiile în care, atât din dispozitivul, cât şi din considerentele aceleiaşi sentinţe reiese fără dubiu că despăgubirile vor fi acordate în condiţiile legii speciale.
Constatând caracterul nefondat al criticilor formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 147/ A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 1161/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1139/2012. Civil → |
|---|
