ICCJ. Decizia nr. 155/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.155/2012
Dosar nr.12548/3/2010
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 11 martie 2010, reclamantul S.J.Y. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că, potrivit Legii nr. 10/2001, deţine calitatea de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota ce îi revine din imobilul situat în Bucureşti, str. M.V. nr. 5 şi 5 bis (actual nr. 5 – 7), sectorul 5, vândut în baza Legii nr. 112/1995; să fie obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie cu propunere de despăgubire pentru cota ce-i revine din imobilul situat în Bucureşti, str. M.V. nr. 5 şi 5 bis (actual 5 – 7), sectorul 5, vândut în baza Legii nr. 112/1995 şi să înainteze notificarea şi întreaga documentaţie aferentă, împreună cu dispoziţia, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 541 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis acţiunea, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota parte de 5/8 ce-i revine din imobilul situat în Bucureşti, str. M.V. nr. 5 şi 5 bis (actual nr. 5 – 7), sector 5, ce a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 ţinând seama de dreptul de proprietate înstrăinat prin contractele de donaţie autentificate de Tribunalul Ilfov nr. 31813/1927 şi nr. 31814/1927 către D.G. pentru partea din imobil ce s-a înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995; a obligat pârâta să emită dispoziţie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul arătat anterior şi să înainteze dosarul administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
În temeiul Legii nr. 10/2001, s-a formulat notificare de către reclamant, prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M.V. nr. 5 şi 5 bis (actual nr. 5 – 7), preluat în mod abuziv de către stat.
În raport de actele depuse în dovedirea notificării, tribunalul a reţinut că reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota parte de 5/8 ce-i revine din imobilul situat în Bucureşti, str. M.V. nr. 5 şi 5 bis (actual nr. 5 – 7), sector 5, ce a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.
Potrivit procesului – verbal nr. 812/1940 privind înfiinţarea Cărţilor funciare în Bucureşti, imobilul din str. M.V. nr. 5 se compune din intrarea la imobilele de la nr. 5 bis şi 7, sală mare comună, scară principală şi scară de serviciu, culoarul de la etajul 3 de la mansardă şi a fost deţinut în proprietate de HG, A.G.F.D., P.Y.L. şi G.B.
Referitor la imobilul din str. M.V. nr. 5 bis, din Cartea funciară rezultă că acesta este compus din teren cu un corp de case, având parter, două etaje şi mansardă, parterul este compus din prăvălie, etajele au fiecare câte un apartament, iar mansarda are patru camere, fiind înscris dreptul de proprietate în favoarea lui HG, cu o cotă de 5/8; A.G.F.D., cu o cotă de 1/8; P.Y.L., cu o cotă de 1/8 şi G.B., cu o cotă de 1/8.
Potrivit actului de donaţie nr. 31813 din anul 1927, s-a donat către cei doi fii, nuda proprietate a imobilului din str. M.V. nr. 5, cu excepţia porţiunii constituită dotă fiicei sale, D.G.
Potrivit procesului – verbal nr. 811/1940 privind înfiinţarea Cărţilor funciare în Bucureşti, imobilul din str. M.V. nr. 5 bis se compune din imobilul de la numărul poştal arătat şi clădire cu parte, două etaje, mansardă şi a fost deţinut în proprietate de HG, A.G.F.D., P.Y.L. şi G.B.
Potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit de către expertul I.I.D., depus în faza administrativă a soluţionării notificării, necontestat de către pârât, s-a procedat la identificarea şi delimitarea exactă a suprafeţelor parcelelor de teren ce au aparţinut imobilelor din str. M.V. nr. 5, 5 bis şi nr. 7, actual 5 – 7, iar expertul a stabilit că imobilul de la nr. 5 bis, avea o suprafaţă de teren de 210 mp., imobilul de la nr. 5 avea o suprafaţă de 208 mp., iar imobilul de la nr. 7, avea o suprafaţă de 548,76 mp., iar pentru determinarea planului actual a terenurilor ce au aparţinut imobilului în anul 1940, expertul a avut în vedere actele depuse în dovedirea notificării şi planurile anexă, suprafaţa totală a imobilului de la nr. 5 – 7 fiind de 736,31 mp., suprafaţă apropiată celei menţionate în evidenţele SC C. SA, care este de 757.45 mp.
Potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară specialitatea construcţii, întocmit de expertul D.B. s-a constatat că, potrivit documentelor vechi, terenul aferent nr. 5, dispunea de o suprafaţă de 210 mp., teren care corespunde cu cadastrul vechi şi cu măsurătorile actuale, iar pe teren este edificată o construcţie care apare în evidenţe, încă din anul 1921, cu o suprafaţă construită la sol de 153 mp., iar din documentele vechi rezultă că terenul aferent nr. 7, este de 548,76 mp., iar pe teren este edificată o construcţie cu două corpuri, care apare în evidenţe începând cu anul 1921, suprafaţa construită la sol fiind de 462,35 mp.
Referitor la descrierea construcţiilor s-a arătat că acestea au fost edificate în anul 1921, fiind situate în str. M.V. nr. 5, 7 A şi 7 B, fiind de tip S + P + 3E, având aceleaşi caracteristici constructive, descrieri care coincid cu cele din Cartea funciară.
Potrivit certificatului de moştenitor depus la dosar, Tribunalul a reţinut că reclamantul este succesorul universal al defunctului G.H., în favoarea sa fiind lăsate moştenire toate proprietăţile sale mobiliare şi imobiliare din România.
Potrivit extrasului din registrul de naştere, emis de către Primăria Brăila, G.G. şi-a schimbat numele în HG
Potrivit situaţiei juridice a imobilului emisă de SC C. SA, o parte din imobil figurează înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Din evidenţele aceleiaşi instituţii, rezultă că imobilul din str. M.V. nr. 7 figurează ca fiind trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, fiind compus din teren de 548 mp. şi două corpuri de clădire, iar imobilul din str. M.V. nr. 5, sectorul 5, de asemeni figurează trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 de la J.P., fiind compus din teren în suprafaţă de 208 mp. şi construcţie P + 3E.
S-a dispus obligarea pârâtul să înainteze notificarea şi actele doveditoare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că această autoritate administrativă emite Decizia privind acordarea titlurilor de despăgubire, după înaintarea dosarelor de notificare de către unităţile deţinătoare sau de către entităţile investite cu soluţionarea notificării.
Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubiri lor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor având atribuţii în privinţa emiterii deciziilor conţinând titluri de despăgubire.
Acelaşi titlul VII din Legea nr. 247/2005 cuprinde dispoziţii privind emiterea titlurilor de despăgubire de către Comisia centrală şi valorificarea titlurilor în condiţiile prevăzute de pct. 26 din OUG nr. 81/2007.
Potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor ce s-a acordat potrivit acestui act normativ s-a constituit Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire şi la alte măsuri necesare aplicării legii, după evaluarea imobilelor de către experţii desemnaţi de aceasta.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti.
Prin Decizia nr. 619/ A din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de pârât şi l-a obligat pe acesta la plata către intimatul – reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei.
În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin apelul declarat, pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut faptul că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a constatat că acesta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legea nr. 247/2005 şi a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul la Comisia Centrală din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, având în vedere că termenul de 60 de zile impus de lege pentru soluţionarea notificării este un termen de recomandare, a cărui depăşire poate fi sancţionată cel mult prin acordarea de despăgubiri, dacă se dovedeşte producerea unui prejudiciu.
Examinând dispoziţiile art. 25 alin (1) din legea 10/2001, Curtea a apreciat că termenul fixat de legiuitor pentru soluţionarea notificării nu are caracter de recomandare, ci este un termen imperativ, care se impune a fi respectat, în acest sens fiind şi Decizia civilă nr. 20/2007 pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii, prin care a recunoscut competenţa instanţei de judecată de a soluţiona nu numai contestaţia formulată în temeiul prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci şi notificarea pe fond, în cazul în care instituţia notificată refuză în mod nejustificat să rezolve cererea de acordare a măsurilor reparatorii formulată de persoanele îndreptăţite. Fiind învestită cu o astfel de acţiune, instanţa civilă judecă cererea, verificând îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită, la calitatea de succesor în drepturi faţă de fostul proprietar, dacă este cazul, la modul de preluare a imobilului de către stat, la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat pe această cale) şi aplicând prevederile legale corespunzătoare referitoare la măsurile reparatorii, ce se impun a fi acordate, în funcţie de particularităţile cauzei.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speţa de faţă, Curtea a constatat că prima instanţă a procedat în conformitate cu cele statuate prin Decizia instanţei supreme, verificând, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, îndreptăţirea reclamantului la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, lucru pe care l-a constatat în dispozitivul sentinţei apelate, dispunând totodată şi obligarea apelantei la trimiterea dosarului la Comisia Centrală, în deplină concordanţă cu prevederile titlului VII al Legii nr. 247/2005.
De asemenea, faţă de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia 20/2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii, Curtea a apreciat ca fără relevanţă susţinerile pârâtului legate de momentul de la care curge termenul de 60 de zile (data depunerii notificării, respectiv data completări probaţiunii cu înscrisurile doveditoare necesare ale dreptului de proprietate, ale calităţii de succesor în drepturi ale fostului proprietar şi ale tuturor celorlalte elemente prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001), în condiţiile în care notificarea a fost formulată la data de 14 februarie 2002, iar prezenta acţiune a fost introdusă la data de 11 mai 2010, timp în care instituţia notificată a stat în pasivitate. În ipoteza în care aceasta aprecia că erau necesare şi alte înscrisuri doveditoare, putea să le solicite de la reclamantă, iar în cazul în care petenta notificatoare nu se conforma acestor cerinţe, trebuia să soluţioneze cererea pe baza dovezilor pe care le avea la dispoziţie, prin emiterea dispoziţie, potrivit prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr 10/2001.
Cu privire la critica referitoare la necesitatea obţinerii avizului de legalitate al prefectului, prealabil trimiterii dosarului la Comisia Centrală, Curtea apreciază că este nefondată, deoarece prima instanţă, dispunând trimiterea dosarului la această comisie, nu a încălcat prevederile art 16 alin (21) din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost introduse prin OUG nr. 81/2007, trimiterea dosarului urmând a fi făcută de către apelant cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, inclusiv cea referitoare la obţinerea prealabilă a avizului de legalitate al prefectului. Potrivit dispoziţiilor OUG nr. 81/2007, legiuitorul a urmărit centralizarea dispoziţiilor emise de autorităţile administraţie publice, pe judeţe, la nivelul prefectului, acesta fiind cel însărcinat să le înainteze la Comisia Centrală, după acordarea avizului de legalitate. Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că cele dispuse de instanţa de fond nu sunt în contradicţie cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 81/2007, neputându-se reţine încălcarea acestor dispoziţii legale.
În ce priveşte obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea adversă la fond, Curtea a considerat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., deoarece apelantul este în culpă procesuală, în condiţiile în care nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu a soluţionat în termen notificarea reclamantului.
Făcând aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi în faza apelului, Curtea a obligat apelantul la plata către intimat a sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în această stadiu procesual.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat următoarele critici:
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 22 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz dispoziţie motivată.
Termenul de 60 de zile poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar în cazul în care persoana îndreptăţită nu a depus la dosar toate înscrisurile de care înţelege să se servească în faza administrativă, acest termen începe să curgă de la data depunerii acestor acte.
Mai susţin recurenţii că actele doveditoare ale proprietăţii, iar în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, potrivit art. 22 din Normele date in aplicarea Legii nr. 10/2001, trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau in termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/ 2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/ 2001, cu o luna prin OUG nr. 184/ 2002 şi cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/ 2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea susţinerea notificării.
O altă critică vizează obligarea de către instanţa de apel la plata cheltuielilor de judecată, recurenţii solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului acestora, întrucât cauza nu comportă un grad de dificultate sporit, iar cheltuielile sunt prea mari faţă de contribuţia apărătorului ales.
Mai susţin recurenţii că instanţa de apel nu a ţinut seama de Decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, prin care s-au stabilit onorariile minimale pentru serviciile prestate de avocat.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului, iar pe fond, respingerea acţiunii.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Din situaţia de fapt reţinută, rezultă fără putinţă de tăgadă că imobilul a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, iar reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.
Critica vizând greşita soluţionare de către instanţă a notificării este nefondată.
În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamant în condiţiile art. 21 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziţie, emisă potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeaşi formă a aceluiaşi act normativ, dispoziţie care putea fi contestată în justiţie în condiţiile prescrise de art. 24 alin. (7) şi alin. (8) din legea enunţată.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiţie numai pentru refuzul expres exprimat al entităţii notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omiţând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unităţii notificate.
Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiţie al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Aşadar, pe cea din urmă cale, justiţia are obligaţia de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, fie prin obligarea entităţii notificate să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.
Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
Atitudinea omisivă a persoanei juridice deţinătoare – în cazul în speţă îmbrăcând forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziţie – atrage competenţa instanţei care este în măsură să cenzureze chiar dispoziţia prin care trebuie să se soluţioneze notificarea.
În aceste condiţii, acţiunea prin care se solicită sancţionarea pasivităţii persoanei deţinătoare reprezintă o veritabilă acţiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială şi care instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.
În acest sens, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se stabileşte că "instanţa de fond este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia împotriva dispoziţiei/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate", Decizia având caracter obligatoriu pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, nedepunerea de către reclamant a actelor doveditoare în faza administrativă nu putea avea drept consecinţă imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicţională.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma „până la data soluţionării notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entităţii notificate sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenţii, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce se adresează justiţiei să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie.
Un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Şi critica recurenţilor vizând greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată către reclamant este nefondată, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Or, în cauză, recurenţii au încălcat dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depăşind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege şi nesoluţionând cererea reclamantului într-un interval de timp de câţiva ani. Prin atitudinea sa, pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia legală ce le revenea, ceea ce a dus la declanşarea acţiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa lor procesuală.
În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a statuat că pârâţii datorează reclamantului, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces.
Critica privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de apel nu poate fi analizată de instanţa de recurs, faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.
În aceste sens, nu poate fi primită nici solicitarea recurenţilor privind aplicarea în speţă a Deciziei nr. 3564 din 26 martie 1999 a U.N.B.R. privind „onorariile minimale" pentru serviciile prestate de avocat. De altfel, prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea si completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, prevederea referitoare la stabilirea de onorarii minime a fost abrogată, fiind urmată şi de abrogarea art. 94 din Statutul profesiei de avocat, astfel că această critică este superfluă.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia cheltuielile de judecată acordate reclamantului de către instanţa de apel nu au fost dovedite, faţă de împrejurarea că la fila 9, dosar apel, se află dovada achitării onorariului de avocat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi să plătească intimatului – reclamant 4.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei depuse la dosar, fila 32.
Aşa fiind, faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 619/ A din 4 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei către intimatul reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 178/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 123/2012. Civil → |
|---|
