ICCJ. Decizia nr. 1250/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1250/2012
Dosar nr. 8164/105/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 8164/105/17 decembrie 2008, reclamantul Baroul Prahova a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Judeţean Prahova, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Dispoziţiei nr. 340 din 30 octombrie 2008 emisă de pârât şi să constate dreptul său la despăgubiri pentru încăperea edificată de Baroul de Avocaţi în Palatul Culturii, fost Palat al Justiţiei, la etajul I, latura de Nord.
În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că încăperea în litigiu a fost proprietatea Baroului de Avocaţi, fiind amenajată în urma unor lucrări de extindere constând în planşeu de beton, ziduri, acoperiş, tâmplărie, parchet, etc., lucrări executate pe cheltuiala tuturor avocaţilor, respectiv câte 5.000 RON, astfel încât, în mod nelegal s-a respins cererea de acordare de despăgubiri în baza Dispoziţiei nr. 340/2008, fără să se ţină seama că preluarea de către statul comunist, a fost abuzivă.
Tribunalul Prahova a pronunţat la 05 mai 2009 Sentinţa civilă nr. 964 prin care a respins ca nefondată contestaţia, reţinând în esenţă că, atâta timp cât nu există niciun act la dosar care să ateste dreptul de proprietate al contestatorului asupra încăperii în litigiu, precum şi suportarea unor lucrări de extindere pe cheltuiala proprie la această încăpere, înseamnă că petentul nu poate pretinde acordarea unor despăgubiri pentru încăperea în litigiu, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile art. 1 şi urm. din Legea nr. 10/2001, modificată.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul Baroul Prahova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 49 din 09 martie 2010, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul Baroul Prahova împotriva Sentinţei civile nr. 964 din 5 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul Baroul Prahova şi, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel este nelegală deoarece s-a omis împrejurarea că, potrivit normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate se poate face cu orice fel de probatorii, inclusiv proba testimonială, probă respinsă nejustificat de instanţe. Recurentul-reclamant a mai susţinut că s-a dat o interpretare greşită declaraţiei autentificate date de avocatul pensionar A.I.I. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei în vederea completării probatoriilor.
Învestită cu judecarea recursului, Înalta Curte a dispus, prin încheierea din 09 decembrie 2010, suspendarea judecăţii în baza art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ca urmare a neprezentării părţilor legal citate.
Cauza a stat în nelucrare până la data de 03 ianuarie 2012 când instanţa a dispus, din oficiu, repunerea pe rol în vederea discutării perimării, fixând în acest scop termen la data de 23 februarie 2012.
La acest termen, Înalta Curte a invocat excepţia perimării recursului, ce se impune a fi admisă pentru următoarele motive:
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an, în materie civilă.
Rezultă că, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an şi această lăsare a pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii.
Astfel spus, perimarea operează cu condiţia ca timp de un an să nu se fi săvârşit în cauză niciun act de procedură în vederea judecării ei, situaţie datorată lipsei de diligenţă a părţii, care nu a acţionat în acest scop, deşi avea posibilitatea să o facă.
Aceasta este şi situaţia în speţă unde, după suspendarea judecării cauzei pe temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., măsură dispusă la termenul din 09 decembrie 2010, părţile au lăsat să treacă un interval de timp mai mare de un an fără să fi săvârşit vreun act de procedură în vederea reluării judecăţii cererii de recurs.
Astfel, din verificarea actelor dosarului reiese că până la data de 09 decembrie 2011, când s-a împlinit termenul de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ., niciuna din părţi nu a înregistrat cerere de repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecăţii.
Reţinând, aşadar, întrunirea în cauză a condiţiilor perimării, prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., văzând, totodată, că potrivit aceluiaşi text de lege perimarea operează de drept şi că potrivit art. 252 alin. (1) teza I C. proc. civ. ea se poate constata şi din oficiu de către instanţă, Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de reclamantul Baroul Prahova împotriva Deciziei nr. 49 din 09 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1231/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1251/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
