ICCJ. Decizia nr. 1230/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1230/2012
Dosar nr. 682/115/2010
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, sub nr. 682/115/2010, reclamantele T.D. şi W.L. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic şi să-l oblige pe pârât la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale.
În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că tatăl lor, etnic german, a fost trimis în U.R.S.S. în perioada 28 ianuarie 1945 - 28 iunie 1948.
În drept, au invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 7740 din 29 aprilie 2010, pronunţată în Dosar nr. 682/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantele T.D. şi W.L., împotriva pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin, şi în consecinţă a obligat pârâtul să plătească fiecărei reclamante, echivalentul în RON, la data efectuării plăţii, a sumei de 25.000 euro.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că tatăl reclamantelor, W.E.-F., de etnie germană, în perioada 28 ianuarie 1945 - 28 iunie 1948, a fost deportat în U.R.S.S., unde a fost supus la muncă forţată pentru reconstrucţia U.R.S.S. Condiţiile de muncă şi de trai au fost extrem de grele şi au determinat îmbolnăvirea tatălui reclamantelor. Acestea erau născute în momentul deportării, de ele având grijă bunicii. După revenirea din U.R.S.S. tatăl reclamantelor s-a angajat.
Instanţa de fond a constatat, cu privire la persoanele deportate în U.R.S.S. şi succesorii acestora, că beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută şi în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane faţă de care se va ţine seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările şi completările ulterioare, şi ale O.U.G. nr. 214/1999 care la art. 2 alin. (1) ";constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:"; lit. e): ";înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de aparenţă politică, de avere ori de origine socială";, ordonanţa de urgenţă în care se constată totodată, la art. 3 lit. e) ";deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice";.
Cu privire la reclamante, născute la data deportării în U.R.S.S. a tatălui lor, instanţa a constatat că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmaşilor celor deportaţi condiţionat de invocarea şi dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nemaifiind suficientă invocarea doar a calităţii de succesor. În lipsa unor astfel de dovezi (martori, înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut înainte de deportare şi după revenirea din Bărăgan, condiţiile în care au fost nevoiţi să trăiască după revenire, modul în care au fost afectaţi fizic şi psihic cei deportaţi, îngreunând astfel viaţa succesorilor, limitând veniturile acestora cu o parte din sumele necesare îngrijirii celor deportaţi, eventualele restricţii la învăţătură sau un loc de muncă conform pregătirii mai bine plătit sau mai uşor) instanţa poate totuşi institui o prezumţie simplă referitoare la existenţa unui prejudiciu moral constatând în suferinţele psihice ale succesorilor, suferinţe determinate de condiţiile extrem de grele în care au trăit antecesorii în U.R.S.S. (fapt de notorietate şi care nu este nevoie să fie dovedit), prezumţie însă care determină concluzia existenţei unui prejudiciu moral mai mic decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.
Astfel viaţa reclamantelor a fost direcţionată forţat spre o existenţă mai grea, cu privaţiuni mai multe şi mai modestă faţă de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condiţiile la care ar fi avut dreptul ca şi restul cetăţenilor.
Faţă de prejudiciile morale suferite de aceste reclamante, instanţa a apreciat că suma de 25.000Euro, pentru fiecare reclamantă în parte, reprezintă o echitabilă despăgubire.
Având în vedere aceste considerente, ţinând seama de dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantelor şi a obligat pârâtul să plătească fiecare reclamante în parte contravaloarea în lei a sumei de 25.000 euro.
Împotriva Sentinţei civile nr. 740 din 29 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 682/115/2010, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamantelor.
În motivarea apelului s-a arătat că antecesorul reclamantelor a fost deportat în fosta U.R.S.S. în perioada 28 ianuarie 1945 - 28 iunie 1948, însă această împrejurare nu este de natură a reprezenta o condamnare cu caracter politic şi nu face obiectul Legii nr. 221/2009.
Suma de 25.000 euro, reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogăţire fără just temei, fiind nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare şi subiectivism.
S-a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 306 A din 21 februarie 2011 a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva Sentinţei civile nr. 740/PI din data de 29 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosar nr. 682/115/2010, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins în întregime acţiunea civilă introdusă de reclamantele T.D. şi W.L. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel va constata că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui ";bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva sentinţei Tribunalului Caraş-Severin pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins în întregime acţiunea civilă introdusă de reclamantele T.D. şi W.L. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamantele T.D. şi W.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantele au susţinut că instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20, 21 din Constituţia României şi art. l din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în care sens apare evident că decizia atacată este netemeinică şi nelegală fiind incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ.
De asemenea instanţa de apel a ignorat şi Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, a Curţii Constituţionale care statuează că, în lipsa unei legi sau a constatării neconstituţionalităţii legii de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti pot aplica direct dispoziţiile Constituţiei, în speţă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României.
Au mai susţinut că la termenul de judecată din 21 februarie 2011 au solicitat ca, în temeiul acestei decizii, mai sus-menţionate, instanţa de apel, în condiţiile declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, să judece apelul în temeiul art. 20, 21 Constituţia României şi art. l din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă instanţa de apel, neţinând cont de această solicitare, a soluţionat apelul, şi a reţinut greşit că acţiunea subsemnatelor este în afara ordinii constituţionale şi juridice, fiind lipsită de temei legal.
Acţiunea introductivă a fost înregistrată la 23 februarie 2010 şi aceasta a fost soluţionată la 29 aprilie 2010 de Tribunalul Caraş-Severin în condiţiile în care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare.
Prin aceeaşi cerere, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, s-a solicitat ca instanţa de fond să constate că măsura administrativă a deportării la muncă forţată în U.R.S.S. are caracter politic.
Temeiul de drept al acestui capăt de cerere - art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, nu a fost declarat neconstituţional aşa încât acesta nu poate fi considerat în afara ordinii constituţionale şi juridice, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale la speţa de faţă.
Reclamantele au mai susţinut că din interpretarea sistematică a art. 292, art. 294 alin. (1) şi art. 297 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., rezultă în mod evident că în speţa de faţă, dată fiind declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel trebuia şi era obligată să caseze sentinţa atacată şi să dispună trimiterea ei spre rejudecare de instanţa de fond pentru ca partea să-şi poată exercita drepturile procesuale şi să-şi motiveze în drept capătul de cerere nr. 2 al acţiunii cu privire la despăgubiri, în condiţiile art. 132 C. proc. civ., nefiind în culpă procesuală pentru a fi sancţionate cu respingere acţiunii formulate pentru lipsa de temei legal a cererii.
Au mai susţinut că nelegalitatea constatată de instanţa de apel în temeiul Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, nu poate conduce la constatarea că acţiunea formulată şi soluţia judiciară sunt în afara ordinii constituţionale şi juridice, deoarece aceasta ar însemna o sancţionare a părţilor pentru pasivitatea legiuitorului care nu a pus în concordanţă norma cu dispoziţiile constituţiei sau nu a înlocuit norma declarată neconstituţională cu o norma constituţională, ulterior soluţionării cauzei de către instanţa de fond.
Curtea de Apel putea şi trebuia să caseze decizia atacată trimiţând-o spre rejudecare instanţei de fond, pentru ca părţile să-şi poată exercita drepturile procesuale în sensul precizării temeiul de drept al acţiunii formulate cu privire la capătul 2 al cererii - acordarea despăgubirilor, motivat de faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional după soluţionarea cauzei de către prima instanţă.
Reclamantele au mai arătat că instanţa de apel le-a încălcat şi dreptul la un proces echitabil şi principiul egalităţii armelor în proces consacrate de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantelor, în perioada ianuarie 1945 - iunie 1948, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.
Astfel, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de tatăl reclamantelor a creat acestora prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii lor ulterioare, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare constituie suferinţe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia tatălui reclamantelor nu se circumscrie, sub mai multe aspecte, domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ pe care a fost fundamentată cererea de chemare în judecată.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată faţă de tatăl reclamantelor în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidenţă se dezbate în cauză şi care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispoziţiile art. l alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, cum dispoziţia se aplică şi în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanţă, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referinţă a legii.
Nu are relevanţă, din perspectiva incidenţei Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă şi-a produs efectele şi după 6 martie 1945, relevant fiind momentul la care a fost dispusă.
Relevanţa acestui moment nu este întâmplătoare, ci îşi găseşte explicaţia în legătura acestei cerinţe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, şi care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuţie.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de Statul Român, în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă şi cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic şi istoric, de către recurent.
În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de Armistiţiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.
Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte şi cu perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul tatălui reclamantelor, până la 28 iunie 1948, nu are relevanţă în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părţii pe teritoriul sovietic şi până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranităţii de stat, în niciun caz autorităţile române.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17 - 45 ani şi femei de 18 - 30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Tatăl reclamantelor a fost deportat pentru simplul fapt al etniei sale germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. l alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege), ";Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare";.
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, ";(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială";.
Situaţia tatălui reclamantelor nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În speţă, nu este incidenţă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanţă, deoarece tatăl reclamantelor a fost pur şi simplu deportat fără voinţa sa în statul vecin, în vederea reconstrucţiei U.R.S.S., şi ca măsură sancţionatorie pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voinţa părţii exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.
Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, care substituie motivarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamante, ca nefondat.
Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă, fiind subsecvente reţinerii incidenţei în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condiţiile în care s-a stabilit că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică respingerea acţiunii reclamantelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele T.D. şi W.L. împotriva Deciziei nr. 306 A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1229/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1231/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
