ICCJ. Decizia nr. 1266/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1266/2012
Dosar nr. 4321/97/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 10 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului Hunedoara sub Dosar nr. 4321/10 septembrie 2009, reclamanta J.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului Haţeg şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea Primarului să emită dispoziţie de soluţionare a notificării din 7 august 2001 prin care să restituie imobilul teren preluat abuziv de stat şi întabularea dreptului său de proprietate în Cartea Funciară, iar în subsidiar, în situaţia în care imobilul nu poate fi restituit în natură pe nicio suprafaţă, să-i fie acordate despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtului Primarul oraşului Haţeg să anuleze Dispoziţia nr. 264/2001 şi obligarea acestuia să emită o nouă dispoziţie prin care să-i restituie în natură imobilul notificat.
Pârâtul Primarul oraşului Haţeg a invocat excepţia de tardivitate a acţiunii precizate, iar pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
În cauză, s-a formulat o cerere de intervenţie de către numiţii V.L. şi V.I., prin care aceştia au solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca nelegală şi netemeinică.
Prin Sentinţa civilă nr. 206/2010, Tribunalul Hunedoara a respins excepţia tardivităţii acţiunii, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, respingând acţiunea faţă de acest pârât.
A admis acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Primarul oraşului Haţeg, a anulat Dispoziţia nr. 264/2001 şi l-a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziţie de soluţionare a notificării formulate de soţul reclamantei, înregistrată sub nr. 36/07 august 2001 al B.E.J. O.O., dispoziţie prin care să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi, ca urmare, să restituie acesteia, în natură, imobilul notificat sau să-i propună măsuri reparatorii, în echivalent, prin compensare sau despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, modificată şi completată.
A respins cererea de intervenţie formulată de intervenienţii V.L. şi V.I.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că soţul defunct al reclamantei a formulat notificarea înregistrată sub nr. 36/2001 al B.E.J. O.O. Prin Dispoziţia nr. 264/2001, pârâtul Primarul oraşului Haţeg a soluţionat această notificare în sensul respingerii ei.
Instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii, constatând că pârâtul nu a făcut dovada comunicării dispoziţiei atacate.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că imobilul a cărui restituire se solicită notificat a fost expropriat de stat în baza Decretului nr. 218/1960, astfel că intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, care instituie regula de principiu potrivit căreia imobilele preluate abuziv de stat se restituie în natură în starea în care se află şi libere de orice sarcini.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că se impune ca pârâtul să emită o nouă dispoziţie prin care va stabili în ce măsură imobilul în litigiu poate face obiectul restituirii în natură, în caz contrar, impunându-se restituirea în echivalent - fie prin compensare, cu alte bunuri ori servicii, cu acceptul persoanei îndreptăţite, fie prin despăgubiri în condiţiile Titlului VII a Legii nr. 274/2005 .
S-a considerat atribuirea terenului expropriat altor persoane prin hotărâre judecătorească, nu exonerează statul de a-şi respecta obligaţia de reparaţie a abuzului săvârşit prin preluarea, fără despăgubiri sau cu despăgubiri derizorii, a imobilului în litigiu.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii pasive a intimatului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prima instanţă a apreciat-o fondată, faţă de dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, care-i atribuie în mod excepţional acestei instituţii calitate procesuală pasivă, respectiv, numai în situaţiile în care nu pot fi identificate unităţile deţinătoare ale imobilelor notificate.
În ce priveşte cererea de intervenţie formulată în cauză, instanţa de fond a considerat-o inadmisibilă, având în vedere că prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul conferă dreptul de a contesta dispoziţiile de soluţionare a notificărilor doar persoanelor aparent îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de respectivul act normativ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Primarul oraşului Haţeg şi intervenienţii V.L. şi V.I., fiecare susţinând motive proprii de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 76 din 4 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, au fost admis ambele apeluri, dispunându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă; s-a menţinut sentinţa apelată în ce priveşte soluţionarea excepţiilor tardivităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a apreciat că excepţia de necompetenţă materială a tribunalului este nefondată, întrucât obiectul cererii formulate de reclamantă a vizat, iniţial, obligarea primarului să emită dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001 şi apoi, după precizare, anularea Deciziei nr. 264/2001. Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, o asemenea acţiune se soluţionează în primă instanţă de secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare ori al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în speţă, de Tribunalul Hunedoara.
Şi excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului primarul oraşului Haţeg au fost considerate nefondate, sens în care s-a reţinut că potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarului, astfel că, legitimarea procesuală a primarului este justificată, fiind autoritatea care a emis decizia atacată.
În ce priveşte lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a primarului, s-a constatat că potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică şi este persoană juridică în înţelesul art. 26 lit. a) din Decretul nr. 31/1954, având conform, art. 33 alin. (2) coroborat cu art. 28 lit. d) din Decretul nr. 31/1954, capacitatea procesuală de folosinţă a drepturilor sale, câtă vreme este în funcţie, ceea ce prezumă că a fost ales cu respectarea dispoziţiilor legale.
Referitor la excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi tardivităţii acţiunii, instanţa de apel a reţinut că apelantul pârât nu a făcut dovada că reclamanta sau soţul acesteia au primit Dispoziţia nr. 264/2001, apreciindu-se că simpla dovadă a expedierii acesteia nu este suficientă, întrucât nu dovedeşte şi primirea ei de către destinatar, cu atât mai mult cu cât din copia borderoului de expediere rezultă că a fost trimisă dispoziţia nr. 246 şi nu 264. Ca urmare, şi aceste excepţii au fost găsite neîntemeiate.
În ce priveşte criticile formulate pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune prin care a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 264/2001 emisă de Primarul oraşului Haţeg şi restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri.
Ca atare, instanţa de apel a apreciat că având în vedere că dispoziţia atacată a fost emisă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, tribunalul era ţinut să soluţioneze acţiunea luând în considerare Decizia nr. 52/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Prin această decizie, instanţa supremă a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, nu se aplică deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, aceste decizii rămânând supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei. Prin aceeaşi decizie, s-a mai stabilit că, în măsura în care, în cazul notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă.
În consecinţă, curtea de apel a constatat că faţă de dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007, prima instanţă trebuia să stabilească nu numai calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, ci şi să determine în mod concret măsurile reparatorii la care este îndreptăţită aceasta.
Procedând însă numai la anularea dispoziţiei şi la obligarea primarului să emită o nouă dispoziţie prin care să constate că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii şi să stabilească aceste măsuri, fără a stabili în mod concret aceste măsuri, prima instanţă nu a dezlegat fondul cererii prin care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului acţiunii, astfel că sub acest aspect, apelul pârâtului s-a constatat a fi fondat.
În ce priveşte apelul intervenienţilor, instanţa de apel a apreciat că tribunalul în mod corect a reţinut inadmisibilitatea cererii, constatându-se că motivele de apel ale intervenienţilor nu se pot circumscrie decât acestei excepţii de inadmisibilitate.
Totodată, s-a reţinut că motivul referitor la nepronunţarea instanţei de fond asupra admiterii în principiu a cererii de intervenţie nu poate fi primit pentru că nu s-a făcut dovada vreunei vătămări, iar prin sentinţă prima instanţă s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie.
În ce priveşte critica greşitei respingeri ca inadmisibile a intervenţiei, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a considerat că o cerere de intervenţie nu poate fi primită într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece acest act normativ conferă dreptul de a contesta dispoziţiile de soluţionare a notificărilor doar persoanelor aparent îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Curtea de Apel a apreciat că deşi este real că potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, deciziile pot fi atacate de persoanele care se pretind îndreptăţite la despăgubiri, instanţa de fond nu a observat însă că cererea formulată de intervenienţii V.L. şi V.I. este o cerere de intervenţie voluntară accesorie, în interesul pârâtului, şi nu o intervenţie principală, în interes propriu. O asemenea cerere are natura unei apărări şi nu a unei veritabile cereri de chemare în judecată, terţii din intervenţia accesorie nepretinzând un drept propriu, în contradictoriu cu părţile din procesul pendinte. Intervenţia voluntară accesorie este admisibilă în orice materie, cu excepţia litigiilor care poartă asupra stării şi capacităţii persoanei.
Instanţa de apel a reţinut că prin cererea formulată, intervenienţii V. nu pretind un drept propriu, nu atacă nicio dispoziţie, ci formulează o apărare în favoarea pârâtului. Faţă de aceste împrejurări, având în vedere că procesul pornit între părţi are un obiect patrimonial, în mod greşit a apreciat instanţa de fond ca inadmisibilă cererea de intervenţie, astfel că sub acest aspect, criticile formulate de intervenienţi au fost găsite întemeiate.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Primarul oraşului Haţeg a formulat recurs, fără a proceda la indicarea tezei de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de lege, invocând însă dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., astfel încât a solicitat instanţei de recurs să examineze cauza sub toate aspectele.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susţine că excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a fost respinsă prin interpretarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale, restituirea prin echivalent sau în natură se face prin dispoziţia motivată a primarului ori terenul ce face obiectul speţei de faţă, în momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 nu era deţinut de către unitatea administrativ-teritorială, ci era în proprietatea intervenienţilor din speţa de faţă.
În aceste condiţii, recurentul solicită admiterea excepţiei luipsei calităţii procesuale pasive a Primarului oraşului Haţeg şi, pe cale de consecinţă, în baza art. 137 C. proc. civ., să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată.
Cu privire la excepţia tardivităţii contestaţiei formulate împotriva Dispoziţiei nr. 264/2001, recurentul învederează că în mod greşit a fost repinsă.
Astfel, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada comunicării dispoziţiei în condiţiile Legii nr. 10/2001, ceea ce este total neadevărat, fără a se arăta care este textul de lege aplicabil şi care prevede o anumită procedură de comunicare.
Pe de altă parte, se solicită instanţei de recurs să observe că aceasta dispoziţie a fost comunicată soţului reclamantei, în calitate de titular al notificării (între timp, decedat) prin adresa de înaintare nr. 9547/13 decembrie 2001 a Primăriei oraşului Haţeg, aşadar, la data de 13 decembrie 2001.
Recurentul mai învederează că în aceeaşi zi, 13 decembrie 2001, această adresă de înaintare alături de Dispoziţia nr. 264/2001 a fost comunicată numitului J.Ş. prin poştă, aşa cum rezultă din extrasul din registrul de poştă, depus la dosarul cauzei.
Cu privire la tardivitate, recurentul a susţinut că această excepţie procesuală de procedură, ce se impune a fi analizată cu prioritate faţă de celelalte excepţii invocate, presupune existenţa unui termen legal imperativ, a cărui nerespectare să determine, ca efect al decăderii, pierderea dreptului nevalorificat în termenul prevăzut de lege.
Incident în speţa de faţă este art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede expres şi imperativ un termen de 30 zile, ca termen de decădere, în care titularul dreptului, poate contesta soluţia propusă de primar, ca urmare a propunerii unei comisii constituite pentru rezolvarea cererilor depuse la această lege.
Prin urmare, Dispoziţia nr. 264/2001, nefiind contestată în termenul prevăzut de lege, trebuie admisă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva acesteia, în condiţiile în carea această contestaţie este promovată la nu mai puţin de 8 ani de la data la care notificarea numitului J.Ş. a fost soluţionată, interval în care nici solicitantul nici membri familiei sale nu şi-au manifestat în vreun fel nemulţumirea faţă de modul de soluţionare a notificării.
Cu privire la excepţia prescrierii dreptului la acţiune în sens material, o excepţie de ordine publică, în speţa de faţă preponderent este interesul personal, individual al reclamantei şi nicidecum interesul general sau ordinea publică, astfel că recurentul solicită instanţei a se observa că acţiunea promovată este una personală, prescriptibilă in cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, termen care era împlinit la data introducerii acţiunii, prin prisma faptului că de la data naşterii dreptului la acţiune în sens material - decembrie 2001 - au trecut peste 8 ani.
La termenul de azi, Înalta Curte din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului, nu având în vedere împrejurarea greşitei invocări a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. prin motivele de recurs, ci date fiind dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., întrucât motivele susţinute de recurent nu sunt susceptibile de încadrare în vreuna dintre ipotezele de la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Astfel, prin cea dintâi critică dezvoltată de recurent se susţine greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a confirmat calitatea procesuală pasivă a Primarului oraşului Haţeg din punct de vedere al părţilor raportului juridic dedus judecăţii (ce se circumscrie legalităţii şi temeniciei Dispoziţiei nr. 264/2001 emise în soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001), acesta fiind emitentul actului juridic contestat.
Susţinerea din motivele de recurs priveşte însă o apărare pe fondul cauzei, de vreme ce se pretinde de către recurent că imobilul se află în proprietatea intervenienţilor, afirmându-se că nu ar putea dispune restituirea lui în natură, unitatea admnistrativ-teritorială al cărei reprezentant este, nefiind unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
O asemenea apărare însă nu poate fi evaluată omisso medio de instanţa de recurs având în vedere că prin decizia recurată s-a adoptat soluţia desfiinţării sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, caz în care fondul nu a fost antamat în apel, astfel încât, instanţa de apel nu a dat vreo dezlegare pe fondul raportului juridic de restituire (calitatea de persoană îndreptăţită, întinderea dreptului, identificarea tipului de măsuri reparatorii, etc).
Prin cea de-a doua critică, recurentul a susţinut greşita dezlegare dată excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei, însă, cele dezvoltate cu titlu de motive de recurs indică evaluarea eronată a probelor administrate în combaterea acestei excepţii, ceea ce se constituie într-o critică de netemenicie şi, drept urmare, aceasta excede controlului de legalitate posibil a fi exercitat de instanţa de recurs.
Actul procedural al comunicării dispoziţiei contestate a fost corect evaluat de instanţa de fond care a respins excepţia, iar instanţa de apel a confirmat soluţia asupra acesteia.
Chiar în absenţa unei norme explicite în economia legii speciale, comunicarea dispoziţiei de soluţionare a notificării are un conţinut conceptual intrinsec ce presupune posibilitatea reală de luare la cunoştinţă de către destinatar, astfel încât acesta să poată acţiona în sensul respectării unui termenul imperativ prevăzut de lege (pentru formularea contestaţiei în justiţie, în acest caz), dispoziţiile procedurale cu acest conţinut fiind aplicate prin analogie de instanţele de fond.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că aprecierea asupra respectării rigorilor legale pentru valabilitatea comunicării dispoziţiei contestate reprezintă din nou un aspect de netemenicie a deciziei recurate ce nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, în condiţiile în care asemenea susţineri nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ.
În sfârşit, nici ultima critică referitoare la termenul de prescripţie de 3 ani nu poate fi circumscrisă vreunei ipoteze dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune fiind confirmată de instanţa anterioară, iar în raport de soluţia instanţei de apel, recurentul nu indică vreun motiv de nelegalitate.
Decăderea ce operează în ipoteza depăşirii termenului de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu poate coexista cu instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune deoarece, deşi ambele sunt instituţii de drept civil şi au finalitate extinctivă, efectul acestora este diferit, decăderea conducând la pierderea dreptului subiectiv însuşi, pe când prescripţia conduce la stingerea dreptului la acţiune, în sens material; or, deşi sunt semnificative diferenţele dintre aceste două instituţii, pârâtul nu a formulat asemnea motive de recurs apte de a fi calificate drept critici de nelegalitate.
Faţă de cele ce preced, înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Primarul oraşului Haţeg, împotriva Deciziei nr. 76 din 4 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1263/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1267/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
