ICCJ. Decizia nr. 1150/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1150/2012
Dosar nr.13183/3/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 1991/115 din 06 august 2008, reclamantul D.E.A. a chemat în judecată M.S.P., solicitând desfiinţarea deciziei nr. 6102 din 05 iunie 2008 emisă de pârât, prin care s-a respins notificarea şi să se dispună restituirea în natură a patrimoniului farmaciei L.V.N.D. (bunurile imobile şi mobile, inclusiv fondurile depuse la bancă la data preluării de către stat).
În subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamantul a solicitat să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în principal, prin compensare cu alte bunuri şi numai în mod excepţional prin titluri de despăgubire.
S-a mai solicitat, prin acţiune, să se constate că farmacia L.V.N.D. din Caransebeş a fost preluată de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, că după preluarea abuzivă a farmaciei, aceasta a fost desfiinţată nelegal, să se constate că farmacia a ajuns în posesia şi administrarea directă a M.S.P., situaţie în care entitatea responsabilă pentru soluţionarea notificării este acest organism de stat, iar soluţionarea notificării s-a făcut contrar dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, cu încălcarea termenului de 60 de zile şi doar după ce ministerul a fost obligat în acest sens prin hotărâre judecătorească.
Reclamantul a precizat că această acţiune nu vizează imobilul-construcţie, în care funcţiona farmacia, deoarece această parte importantă a patrimoniului a fost recuperată.
Prin sentinţa civilă nr. 439 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Caraş-Severin a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată. Această sentinţă a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 142 din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a respins recursul declarat de reclamant.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 13183/3/2009.
La data de 15 februarie 2010, reclamantul a depus cerere precizatoare prin care a solicitat să se stabilească faptul că entitate învestită cu soluţionarea notificării este pârâtul, sa se ia act de solicitarea sa în sensul că toate aspectele faptice pe care le-a susţinut în petitul acţiunii sunt motive de fapt, pe care instanţa urmează să le aibă în vedere la soluţionarea cauzei, să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii, iar date fiind modificările legislative intervenite după data notificării, să se ia act că solicită restituirea, în principal, în natura a patrimoniului farmaciei, iar în subsidiar, pentru cazul de imposibilitate de restituire în natură, solicită masuri reparatorii, în condiţiile stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 204 din 16 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Prima instanţă a reţinut că, la data de 09 august 2001, autorul reclamantului, D.E.L., a notificat M.S.P., în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a farmaciei, arătând că notificarea nu vizează imobilul în care îşi avea sediul farmacia, deoarece acesta a fost recuperat deja în instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1435 din 20 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă, a fost admisă cererea reclamanţilor D.E.A. şi D.Z.A., moştenitorii notificatorului D.E.L., fiind obligat pârâtul M.S.P. să emită decizie motivată prin care să soluţioneze notificarea, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a acestei hotărâri.
Ca urmare a sentinţei civile menţionate, prin dispoziţia nr. 6102 din 05 iunie 2008 a M.S.P. a fost respinsă notificarea.
Tribunalul a reţinut că, la momentul formulării notificării de către autorul reclamantului, acesta a arătat că solicită restituirea în natură a fondurilor farmaciei depuse la bănci şi bunurile mobile ce au format patrimoniul farmaciei.
Din cuprinsul înscrisurilor ataşate la dosar (procesul-verbal de predare-primire încheiat la momentul preluării şi anexele acestuia) rezultă că bunurile preluate din farmacie erau: suma de 20.615 lei, ce reprezenta numerarul aflat în casă şi veselă, material sanitar, medicamente, reactivi pentru laborator, substanţe şi droguri, material de ambalaj, articole de drogherie, parfumuri şi mobilier.
S-a apreciat că niciunul dintre bunurile arătate nu reprezintă bunuri mobile devenite prin încorporare bunuri imobile, conform art. 6 alin. (1), sau utilaje şi instalaţii în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001 au în vedere bunurile imobile prin destinaţie, în sensul art. 468 C. civ. Or, vesela, ustensilele, medicamentele, substanţele, materialele sanitare şi dulapurile nu pot fi în niciun caz considerate ca fiind imobile prin destinaţie, ci reprezintă bunuri mobile, ce nu intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. De asemenea, sumele de bani sau alte valori ce se susţine că se aflau la momentul preluării farmaciei în depozite la bănci, nu pot fi considerate ca fiind bunuri imobile prin destinaţie, după cum nici clientela sau brand-ul (emblema) farmaciei, acestea fiind bunuri mobile incorporale.
Referitor la nulitatea absolută a deciziei, invocată de către reclamant, ca urmare a nesemnării acesteia de către ministrul sănătăţii, tribunalul a reţinut că semnarea deciziei de către o altă persoană decât reprezentantul ministerului nu constituie o cauză de nulitate absolută a acesteia, atâta timp cât pârâtul a recunoscut implicit, prin formularea apărărilor împotriva contestaţiei reclamantului, existenţa şi conţinutul deciziei.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamantul D.E.A.
Prin Decizia nr. 40/ A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
În considerentele acestei decizii instanţa de apel a reţinut următoarele:
Critica referitoare la faptul că sentinţa apelată i-a fost comunicată apelantului la 02 aprilie 2010, fără semnătura instanţei, a fost apreciată ca nefondată, prin raportare la art. 266 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 110 alin. (3) şi (4) din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
În ceea ce priveşte critica vizând nulitatea absolută a sentinţei apelate, întemeiată pe împrejurarea că în dispozitivul hotărârii nu se precizează că pârâtul în cauză este Statul român, iar M.S.P. este doar reprezentantul legal al pârâtului, Curtea de apel a reţinut că obiectul acţiunii reclamantului a fost reprezentat de contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 6102 din 05 iunie 2008, emisă de M.S.P. Aşadar, reclamantul şi-a îndreptat pretenţiile împotriva emitentului acestei decizii. În acelaşi sens, Curtea de apel a avut în vedere chiar cererea precizatoare formulată de reclamant, în primă instanţă (dosar nr. 13183/3/2009 al Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă), cerere în cadrul căreia acesta a solicitat ca instanţa să stabilească drept entitate învestită cu soluţionarea notificării pe acest pârât. Reclamantul nu a formulat vreo precizare în sensul că pretenţiile sale ar fi îndreptate împotriva Statului român, ci a susţinut că pârâtul M.S.P. este entitatea responsabilă pentru soluţionarea notificării.
Curtea a mai constatat, în acelaşi sens, că emiterea acestei decizii este rezultatul unui alt demers procesual iniţiat de reclamant şi soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1435 din 20 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care pârâtul M.S.P. a fost obligat să emită decizie motivată prin care să soluţioneze notificarea. Aşadar, prin această hotărâre judecătorească definitivă s-a statuat că M.S.P. este entitatea care are obligaţia soluţionării notificării formulată de autorul reclamantului.
În ceea ce priveşte susţinerea în sensul că prima instanţă nu ar fi soluţionat fiecare capăt de cerere prin dispozitiv şi nu ar fi calificat cauza, Curtea de apel a apreciat că şi această susţinere este nefondată, prima instanţă procedând la soluţionarea acţiunii deduse judecăţii în întregul ei, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Faptul că, în susţinerea contestaţiei formulate, reclamantul a formulat mai multe solicitări în cadrul cărora a invocat aplicarea eronată a Legii nr. 10/2001 de către pârâtul care a soluţionat notificarea, nu are drept consecinţă obligaţia instanţei de fond de a preciza în dispozitiv faptul că au fost respinse toate aceste susţineri, câtă vreme s-a precizat expres că a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia dedusă judecăţii, în întregul ei, iar prin precizările aflate la dosarul Tribunalului Bucureşti reclamantul a arătat expres că solicită ca „toate aspectele faptice pe care le-a cerut ca instanţa să le constate în petitul acţiunii, să fie calificate ca motive de fapt ale acţiunii formulate".
Curtea a reţinut, totodată, că legea nu prevede o formă anume în care trebuie redat dispozitivul hotărârii, dar este de principiu că din acesta trebuie să rezulte fără echivoc cele hotărâte de instanţă. Aşa fiind, respingerea în totalitate a cererii reclamantului înseamnă respingerea tuturor solicitărilor acestuia, iar a considera că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor „cererilor", ar echivala cu un formalism exagerat care, fără îndoială, nu a fost avut în vedere de legiuitor şi, oricum, ar fi contrar chiar principiului disponibilităţii, faţă de manifestarea expresă de voinţă a reclamantului, anterior evocată.
Curtea de apel a înlăturat susţinerea vizând nulitatea hotărârii apelate, motivată de împrejurarea că în dispozitiv nu se califică cauza, reţinând că instanţa de fond a menţionat expres în dispozitiv că a fost învestită cu o contestaţie (împotriva uneia decizii emise de pârât), cerere pe care a apreciat-o ca neîntemeiată.
Au fost apreciate nefondate şi susţinerile apelantului vizând lipsa minutei hotărârii, în dosarul nr. 13183/3/2009 al Tribunalul Bucureşti secţia a III-a civilă.
Cu privire la susţinerea apelantului, potrivit căreia era necesar ca în cuprinsul minutei să se menţioneze numele judecătorului care o semnează, Curtea a reţinut că art. 258 C. proc. civ. nu prevede obligaţia menţionării numelui judecătorului, altfel decât sub forma semnăturii personale a judecătorului cauzei, la momentul întocmirii minutei. În plus, în cauză, nu se invocă o lipsă de identitate între persoana care a semnat minuta şi judecătorul care a pronunţat soluţia atacată.
Pe de altă parte, minuta este scrisă pe cererea formulată de reclamant în dosarul nr. 13183/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, conform art. 105 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., astfel că, nemenţionarea „cauzei" în care s-a pronunţat nu poate fi apreciată ca şi motiv de nulitate, câtă vreme reclamantul trebuie să justifice o vătămare care să i se fi produs în acest fel. Or, amplasarea pe această cerere este de natură a proba neîndoielnic că minuta vizează contestaţia formulată de apelantul reclamant şi care a făcut obiectul dosarului menţionat, conţinutul minutei regăsindu-se, de altfel, în dispozitivul hotărârii, în totalitate.
Curtea a apreciat ca nefondată şi critica apelantului referitoare la lipsa încheierii din data de 16 februarie 2010. Din verificarea cuprinsului hotărârii apelate instanţa de apel a reţinut că aceasta cuprinde în partea introductivă elementele prevăzute de art. 261 pct. 1 – 3 C. proc. civ., iar pronunţarea a avut loc la data de 16 februarie 2010, aşa încât, de vreme ce practicaua întocmită de grefier, pe baza celor consemnate în caietul de şedinţă, se regăseşte în chiar cuprinsul hotărârii, susţinerile apelantului apar ca nefondate. Cauza s-a judecat la aceeaşi dată la care au avut loc dezbaterile, iar încheierea face parte integrantă din hotărâre, mai exact se constituie în prima parte a hotărârii (practicaua), astfel că nu se poate reţine o încălcarea a prevederilor art. 147 C. proc. civ.
Curtea a apreciat, totodată, ca nefondate criticile apelantului reclamant referitoare la omisiunea de a insera în practica aspecte legate de competenţa instanţei, legalitatea acţiunii, lucrările din dosar, anterioare declinării competenţei către Tribunalul Bucureşti, probatoriul administrat de către Tribunalul Caraş Severin, precizările formulate de reclamant, faptul că M.S.P. este entitatea care a preluat în anul 1949 farmacia, conduita reclamantului în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale şi formularea de către acesta a unor cereri de reexaminare.
În acest sens, Curtea a avut în vedere aspectele anterior reliefate, în sensul că practicaua cuprinde elementele prevăzute de art. 261 pct. 1 – 3 C. proc. civ., menţionând atât instanţa care a pronunţat hotărârea, numele judecătorului care a luat parte la judecată, numele părţilor, calitatea în care s-au judecat, obiectul cererii. În plus, aceasta poartă menţiunea că părţile nu au fost prezente, dar au solicitat judecarea cauzei în lipsă. Or, câtă vreme, la data dezbaterilor, apelantul-reclamant nu a fost prezent, nefiind prezent nici pârâtul, nu se justifica inserarea menţiunilor la care face referire apelantul, în cuprinsul practicalei, aceasta trebuind să reflecte ceea ce s-a petrecut în instanţă în şedinţa publică din 16 februarie 2010.
În ceea ce priveşte criticile vizând omisiunea primei instanţe de a preciza şi analiza lucrările din dosar şi probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut că, prima instanţă a expus pe larg, în considerente, atât solicitările părţilor, cât şi soluţiile pronunţate în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei (instanţa Tribunalului Bucureşti fiind învestită ca efect al analizei acestei excepţii, în primul ciclu procesual, prin Decizia irevocabilă nr. 142 din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara) şi în ceea ce priveşte cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamant.
Pe de altă parte, prima instanţă s-a raportat la proba cu înscrisuri administrată în cauză, analizând procesul-verbal de predare primire din data de 04 aprilie 1949, încheiat la momentul preluării şi cele 12 anexe ale acestuia, probă care fusese invocată de reclamant şi anexată notificării formulate.
De altfel, în cuprinsul criticii formulate, apelatul nu precizează alte probe care nu ar fi fost analizate, în realitate, susţinerile acestuia vizând mai degrabă o nemulţumire legată de modul în care instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt, valorificând acest probatoriu, prin indicarea elementelor de patrimoniu ale farmaciei, evidenţiate de aceste înscrisuri.
Instanţa de apel a mai reţinut că, faţă de obiectul notificării (restituirea bunurilor farmaciei, în temeiul Legii nr. 10/2001, cu excepţia imobilului în care îşi avea sediul farmacia, deja recuperat de fostul proprietar), analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei contestate se impunea a fi făcută prin verificarea situaţiei de fapt, rezultată din evaluarea probatoriului administrat de reclamant şi a incidenţei dispoziţiilor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, care au constituit temeiul pretenţiilor acestuia.
Instanţa a constatat că, la momentul preluării, au fost întocmite procese-verbale prin care s-a procedat la predarea-preluarea bunurilor farmaciei D., anexele la aceste procese-verbale cuprinzând inventarul bunurilor. Reclamantul nu a probat existenţa în patrimoniul farmaciei şi preluarea de către autorităţile statului şi a altor bunuri, în condiţiile stabilite de art. 1, art. 2, art. 6, art. 23 sau art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Verificând aceste procese-verbale, Curtea de apel a reţinut că în cuprinsul lor se menţionează că la momentul preluării inventarului farmaciei de către reprezentantul M.S.P., aceasta avea o încăpere cu destinaţia de laborator şi o magazie, fiind ridicate următoarele bunuri mobile: suma de 20.615 lei, veselă, ustensile, reactivi, substanţe şi specialităţi farmaceutice şi medicamente, material sanitar, articole de drogherie şi parfumerie, material de ambalaj, mobilier, registre, elemente de arhiva cuprinzând dosare cu actele farmaciei, procese-verbale de impunere, stoc de mărfuri, buletine de verificare greutăţi, facturi, reţete, procese-verbale de achitare taxe sanitare, boniere, foaie de comanda şi o chitanţa de 5000 lei, contravaloare marfa.
În raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobile, în sensul acestei legi, sunt terenurile cu sau fără construcţii şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcţii, instanţa de apel a apreciat că suma de bani, medicamentele, mobilierul, ustensilele şi bunurile de inventar evidenţiate de probatoriul anterior evaluat, nu fac parte din categoria bunurilor imobile în înţelesul dispoziţiei legale sus menţionate, care impune condiţia „încorporării" bunurilor mobile în construcţiile preluate, ceea ce implică nu doar o simplă afectare a destinaţiei bunului mobil, ci o înglobare a bunului mobil în respectiva construcţie.
Curtea de apel a mai reţinut că, prin Legea nr. 10/2001, pe care apelantul îşi întemeiază pretenţiile, nu s-au reglementat măsuri reparatorii pentru toate bunurile mobile naţionalizate, ci exclusiv pentru imobile şi pentru cele 2 categorii de bunuri mobile, menţionate în art. 6 alin. (1) şi (2), legiuitorul înţelegând să excludă din sfera legii speciale toate acele bunuri mobile care nu sunt încorporate în construcţii sau care nu reprezintă instalaţii sau utilaje, existente şi necasate sau neînlocuite la data de 14 februarie 2001.
În plus, Legea nr. 10/2001 impune, în ceea ce priveşte instalaţiile şi utilajele preluate, cerinţa ca aceste bunuri să existe la momentul intrării în vigoare a legii şi să nu fi fost casate sau înlocuite. Or, reclamantul nu a administrat probe care să răstoarne constatarea din Decizia contestată, în sensul că bunurile menţionate în notificare nu există în patrimoniul pârâtului.
Instanţa de apel a apreciat nefondată critica apelantului vizând greşita soluţionare a excepţiei nulităţii deciziei contestate, reţinând, faţă de prevederile art. 7 alin. (2) şi art. 8 alin. (2) din HG nr. 862/2006, privind organizarea şi funcţionarea M.S.P., în vigoare la data emiterii deciziei contestate, precum şi în raport de Ordinul nr. 1170 din 2 iulie 2007 al M.S.P. depus la dosarul de apel, că s-a făcut dovada împuternicirii de a semna Decizia contestată în numele şi pentru M.S.P.
Apelantul a invocat, în faza procesuală a apelului, nulitatea acestui ordin, nulitate fundamentată pe împrejurarea că actul a fost depus la dosar în fotocopie, fără a se prezenta şi originalul. Cu privire la această excepţie Curtea de apel a reţinut că, prin adresa emisă de M.S.P., se confirmă că acest înscris este o copie a actului aflat în arhiva pârâtului, fiind astfel îndeplinite cerinţele impuse de art. 116 alin. (2) raportat la art. 298 C. proc. civ.
Referitor la susţinerea apelantului în sensul că prima instanţă a omis a se pronunţa asupra excepţiei tardivităţii depunerii întâmpinării de către pârât, instanţa de apel a constatat că, deşi susţinerea este fondată, această împrejurare nu poate conduce în mod singular la constatarea unei cauze de nulitate a sentinţei apelate, câtă vreme reclamantul nu justifică o vătămare care să nu poată fi altfel înlăturată, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În cauză, o eventuală vătămare poate fi înlăturată prin însăşi exercitarea prezentei căi de atac, în cadrul căreia instanţa de control judiciar, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, are posibilitatea de a analiza această excepţie, fără a fi necesară desfiinţarea hotărârii.
Procedând în sensul examinării excepţiei invocate, Curtea de apel a constatat că întâmpinarea formulată de pârât în primă instanţă a fost expediată, aşa cum rezultă din borderoul existent la dosarul nr. 199/115/2008 al Tribunalului Caraş Severin, la data de 29 august 2008, astfel că, prin raportare la prevederile art. 104 C. proc. civ., nu se poate reţine încălcarea prevederile art. 1141 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea de apel a apreciat nefondată şi susţinerea apelantului în sensul că prima instanţă şi-a depăşit atribuţiile prin modul în care a soluţionat cauza, reţinând că instanţa de fond nu a săvârşit acte care să intre în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul D.E.A., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Dispozitivul deciziei nu precizează că pârât în cauză este Statul Român, reprezentat prin M.S.P., nu soluţionează fiecare capăt de cerere cu care a fost sesizată instanţa, nu precizează că hotărârea este definitivă şi menţionează greşit calea de atac;
2. De la dosarul cauzei lipseşte nelegal minuta hotărârii, act procedural de o importanţă deosebită, în schimb la dosar se află nişte însemnări intitulate ,,20 ianuarie 2011 Dec.", care diferă de dispozitivul soluţiei date în dosar, reţinând doar esenţa acestuia; astfel, notarea menţionată nu precizează cauza în care s-a pronunţat hotărârea respectivă, nu precizează (nominalizează) numele persoanelor a căror semnături indescifrabile însoţeşte notarea, situaţie nelegală care împiedică verificarea efectivă a persoanelor semnatare cu ocazia controlului judiciar şi omite vădit incorect a preciza toate elementele procedurale ale unui dispozitiv de hotărâre civilă încheiat în condiţii legale;
3. De la dosarul cauzei lipseşte nelegal încheierea de şedinţă din data de 20 ianuarie 2010, ceea ce înseamnă că acest act procedural extrem de important pentru judecarea cauzei în căile de atac nu a fost vreodată întocmit, situaţie în care au fost încălcate flagrant dispoziţiile art. 147 C. proc. civ., respectiv, incorect, în practicaua hotărârii nu se indică faptul că amintita încheiere ar face parte integrantă din hotărâre, cu toate că sunt reţinute parţial doar unele aspecte ale judecăţii;
4. Hotărârea nu cuprinde susţinerile recurentului în sprijinul excepţiei nulităţii actelor comunicate de intimată, iar lipsa unei analize pertinente a aspectelor învederate dovedesc părtinirea judecătorilor, astfel încât hotărârea este lovită de nulitate absolută;
5. Motivul de apel privind lipsa minutei soluţiei pronunţate de prima instanţă a fost respins în mod greşit, cu încălcarea prevederilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ.;
6. Motivul de apel privind nesoluţionarea tuturor capetelor de cerere a fost, de asemenea, greşit respins, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6), art. 258 alin. (1) şi art. 261 C. proc. civ.;
7. Instanţa a soluţionat greşit şi motivul de apel referitor la lipsa încheierii de şedinţă din data de 16 februarie 2010, raţionamentul instanţei fiind rezultatul analizei greşite şi nelegale a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., fiind astfel încălcate şi prevederile art. 147 C. proc. civ. lipsa încheierii de şedinţă menţionate este cu atât mai importantă cu cât la acel termen de judecată recurentul a depus o cerere cu precizări, care trebuia consemnată, pusă în discuţie şi comunicată părţii adverse;
8. Toate celelalte susţineri ale instanţei sunt nesusţinute prin dispoziţii legale sau prin indicarea dovezilor de la dosar, ceea ce dovedeşte absurdul şi insolenţa când se doreşte justificarea unei soluţii nelegale şi preconcepute; în acest sens, recurentul exemplifică prin reţinerea de către instanţa de apel a faptului că bunurile mobile aveau o existenţă de sine stătătoare, fiind preluate ca atare, susţinere apreciată de recurent ca fiind „o vorbărie neprincipială şi explicit netemeinică", cu omiterea pronunţării asupra aspectului central al cauzei, şi anume, că toate dotările şi bunurile instituţiei-farmacie preluate dovedit abuziv de către statul totalitar constituie imobil prin incorporare";
9. Greşit s-a respins motivul de apel vizând nulitatea deciziei emise în soluţionarea notificării datorită lipsei semnăturii ministrului; în decizie trebuia menţionată persoana care a fost împuternicită să semneze, cât şi actul în baza căruia s-a transmis dreptul de semnătură;
10. Greşit s-a respins motivul de apel privind nulitatea absolută a sentinţei pentru nepronunţarea asupra excepţiei tardivităţii depunerii întâmpinării;
11. Motivul de apel referitor la depăşirea atribuţiilor instanţei este soluţionat fără o analiză pertinentă şi fără a se dovedi justeţea celor reţinute de către instanţă;
12. Instanţa de apel nu a s-a pronunţat asupra cererii apelantului de a se stabili că sentinţa este nelegală şi netemeinică, nu s-a pronunţat asupra lucrărilor din dosar după declinarea competenţei de către Tribunalul Caraş Severin, a omis să stabilească adevărul în cauză prin omisiuni premeditate, nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nulitate absolută a sentinţei, a dat litigiului o interpretare proprie, străină celei reale;
13. Încheierea din 07 octombrie 2010 este nelegală şi netemeinică, deoarece nu soluţionează excepţia ridicată şi cererile formulate în cadrul răspunsului la întâmpinare, respectiv nu se motivează dispoziţia instanţei de a solicita relaţii de la intimatul pârât;
14. Încheierea din 18 noiembrie 2010 este nelegală şi netemeinică, deoarece nu consemnează problemele cu care a fost sesizată instanţa, nu soluţionează excepţia tardivităţii întâmpinării, indicând în mod nelegal că această excepţie se poate soluţiona doar în căile de atac.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Dispozitivul deciziei, ca şi dispozitivul sentinţei, precizează în mod corect calitatea de pârât a M.S.P., indicat ca atare chiar de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată. De altfel, recurentul se limitează să invoce faptul că Decizia din apel ar fi lovită de nulitate absolută deoarece nu menţionează ca pârât Statul român, fără însă a motiva în vreun fel această susţinere.
Instanţa de apel a analizat toate motivele de apel cu care a fost învestită, în limitele cadrului procesual stabilit la prima instanţă. În apel nu trebuia să se soluţioneze din nou „fiecare capăt de cerere cu care a fost sesizată instanţa", aşa cum pretinde recurentul. Spre deosebire de faza judecăţii în primă instanţă, în care se examinează capetele de cerere ale acţiunii, apelul este o cale de atac îndreptată împotriva hotărârii pronunţate, instanţa de control judiciar examinând legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe prin raportare la motivele de apel.
Indicarea greşită a căii de atac a apelului în dispozitivul deciziei recurate, precum şi lipsa menţiunii că Decizia este definitivă, nu constituie motive de nulitate absolută, în condiţiile în care calea de atac este stabilită prin lege, iar Înalta Curte învestită cu soluţionarea acesteia o califică în mod corect ca fiind recurs, astfel încât părţile nu pot justifica nicio vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
2. Invocând lipsa minutei deciziei recurate, recurentul reia cu argumente identice susţinerile din apel, raportate însă, de această, dată, la Decizia instanţei de apel. Înalta Curte apreciază că aspectele învederate de recurent au fost corect soluţionate de instanţa de apel, aceeaşi soluţie fiind valabilă şi în ceea ce priveşte critica identică din recurs.
Fără a relua raţionamentul pentru care instanţa de apel a respins critica privind lipsa minutei sentinţei primei instanţe, Înalta Curte reţine că minuta deciziei din apel a fost întocmită cu respectarea art. 258 alin. (1) C. proc. civ., fiind indicată soluţia de respingere a apelului, data pronunţării şi semnăturile judecătorilor care au compus completul de apel. Lipsa din minută a menţiunilor referitoare la părţile dosarului şi numele judecătorilor care au pronunţat Decizia nu sunt de natură a atrage nulitatea acestui act procedural, în condiţiile în care minuta a fost consemnată pe prima filă a dosarului instanţei de apel, neexistând riscul confuziei cu soluţia pronunţată în alt litigiu, iar identitatea judecătorilor care au pronunţat Decizia din apel este dovedită prin semnăturile acestora, care sunt identice, atât în minută, cât şi în exemplarul deciziei aflat la dosarul cauzei.
3. Raportat la critica ce priveşte lipsa încheierii de şedinţă din data de 20 ianuarie 2010, Înalta Curte constată că recurentul este în eroare cu privire la perioada în care dosarul s-a aflat pe rolul instanţei de apel. Astfel, cererea de apel a fost înregistrată la data de 27 aprilie 2010, iar Decizia din apel a fost pronunţată la data de 20 ianuarie 2011, nefiind posibilă existenţa unei încheieri a instanţei de apel din data de 20 ianuarie 2010, aşa cum pretinde recurentul.
4. Cu privire la nulitatea actelor comunicate de intimat, excepţie invocată de apelantul reclamant în apel şi motivată prin aceea că nu au fost semnate de ministrul sănătăţii, ci de alte persoane, Înalta Curte constată că la dosarul instanţei de apel s-au depus Ordinul nr. R/300 din 26 februarie 2010 al M.S.P., prin care doamna G.M.N., în calitate de director al D.L.A.J., a fost împuternicită să semneze, în numele şi pentru M.S.P., actele de procedură ce vor fi depuse în dosarele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, precum şi Ordinul nr. 1170 din 02 iulie 2007 al M.S.P., prin care s-a delegat domnului B.C.N. dreptul de semnătură în ceea ce priveşte deciziile emise în temeiul Legii nr. 10/2001.
Ordinele menţionate fac dovada că persoanele care au semnat actele depuse la dosar de intimatul pârât (atât dispoziţia contestată, cât şi întâmpinarea) emană de la acesta, fiind semnate de persoane împuternicite expres de M.S.P., motiv pentru care excepţia nulităţii astfel argumentată este nefondată.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la lipsa certificării copiilor pentru conformitate cu originalul. Nu există nicio suspiciune sub aspectul conformităţii copiilor de pe cele două ordine cu originalele aflate în arhiva M.S.P., în condiţiile în care acestea au fost depuse la dosar însoţite de adrese de înaintare, în original, emanând de la autoritatea emitentă, adrese în cuprinsul cărora se reia în esenţă conţinutul actelor comunicate în copie, ceea ce echivalează cu certificarea, în sensul art. 116 alin. (1) C. proc. civ.
5. În ceea ce priveşte motivul de apel vizând lipsa minutei soluţiei pronunţate de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut în mod corect că aceasta se regăseşte la dosarul primei instanţe, fiind întocmită cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de art. 258 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 105 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., cu modificările ulterioare. Susţinerea recurentului în sensul că minuta ar trebui să fie identică sub aspectul formei cu dispozitivul final al hotărârii este neîntemeiată, însuşi sensul noţiunii de „minută" desemnând ideea că aceasta reprezintă consemnarea rezultatului deliberării, prin indicarea elementelor sale esenţiale.
6. Instanţa de apel a rezolvat corect şi motivul de apel privind nesoluţionarea prin dispozitiv a tuturor capetelor de cerere. Respingând acţiunea în întregul său, instanţa a soluţionat astfel toate cererile cu care a fost învestită de reclamant, nefiind necesară respingerea în mod succesiv şi separat a fiecărui capăt de cerere.
7. Sub aspectul criticii din apel referitoare la lipsa încheierii de şedinţă din data de 16 februarie 2010, prin Decizia recurată s-a reţinut în mod corect că, întrucât la aceeaşi dată s-a pronunţat şi hotărârea primei instanţe, elementele prevăzute la art. 261 pct. 1-3 C. proc. civ. sunt cuprinse în practicaua întocmită de grefier, ce constituie prima parte a hotărârii, aşa încât nu se poate reţine o încălcarea a prevederilor art. 147 C. proc. civ.
8. Critica recurentului referitoare la modul în care instanţa de apel a calificat natura bunurilor pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, opinia acestuia potrivit căreia argumentarea instanţei ar fi „o vorbărie neprincipială şi explicit netemeinică", precum şi susţinerea recurentului în sensul că toate dotările şi bunurile instituţiei-farmacie constituie imobile prin încorporare, reprezintă simple afirmaţii neargumentate juridic, prin care recurentul îşi exprimă dezacordul faţă de soluţia pronunţată, dar care nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
9. În privinţa modului corect în care instanţa de apel a soluţionat motivul de apel vizând nulitatea deciziei emise în soluţionarea notificării (nulitate susţinută de recurent pe considerentul lipsei semnăturii ministrului), Înalta Curte s-a pronunţat deja în considerentul prezentei decizii, reţinând că la dosarul instanţei de apel s-a depus Ordinul nr. 1170 din 02 iulie 2007 al M.S.P., prin care semnatarului deciziei contestate i s-a delegat de către ministru dreptul de semnătură în ceea ce priveşte deciziile emise în temeiul Legii nr. 10/2001.
Afirmaţia recurentului, în sensul că în Decizia de soluţionare a notificării trebuia menţionată persoana care a fost împuternicită să semneze, cât şi actul în baza căruia s-a transmis dreptul de semnătură, nu are la bază niciun temei legal, dovada delegării dreptului de semnătură făcută prin ordinul ministrului înlăturând critica de nulitate susţinută de recurent.
Nu poate fi reţinut nici argumentul potrivit căruia, pentru asigurarea valabilităţii deciziei de soluţionare a notificării, ar fi trebuit să se transfere chiar dreptul de reprezentare al ministerului către persoana semnatară, o astfel de afirmaţie nefiind întemeiată pe nicio dispoziţie legală.
10. Critica recurentului, raportată la modul de soluţionare a motivului de apel privind nulitatea absolută a sentinţei pentru nepronunţarea asupra excepţiei tardivităţii depunerii întâmpinării, este neargumentată din punct de vedere juridic. În susţinerea acestei critici, recurentul arată că, „din moment ce prima instanţă nu şi-a îndeplinit efectiv şi corect îndatoririle sale, rezultatul activităţii sale nu poate fi decât nelegal şi netemeinic". Deşi a precizat formal că îşi întemeiază acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., simpla invocare a nelegalităţii deciziei, fără a se arăta în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, nu permite încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
11. Soluţionând motivul de apel privind depăşirea atribuţiilor instanţei, curtea de apel a reţinut în motivarea deciziei că prima instanţă a fost chemată să se pronunţe asupra unor aspecte de fond şi de procedură, iar din analiza considerentelor instanţei de fond se constată că aceasta nu a săvârşit acte care să intre în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească. Rezultă astfel că instanţa de apel a analizat şi acest motiv de apel, iar în recurs nu se arată de către recurent sub ce aspect s-ar fi săvârşit pretinsa depăşire a atribuţiilor instanţelor judecătoreşti, limitându-se la simpla contestare a pertinenţei şi justeţei celor reţinute de instanţa de apel.
12. Celelalte critici (potrivit cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii apelantului de a se stabili că sentinţa este nelegală şi netemeinică, nu s-a pronunţat asupra lucrărilor din dosar după declinarea competenţei de către Tribunalul Caraş Severin, a omis să stabilească adevărul în cauză prin omisiuni premeditate, nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nulitate absolută a sentinţei, a dat litigiului o interpretare proprie, străină celei reale) reprezintă, de asemenea, simple afirmaţii, neargumentate din punct de vedere juridic şi neîncadrabile în motivele de recurs prevăzute de lege.
13. Nici critica referitoare la nelegalitatea încheierii din 07 octombrie 2010 nu poate fi primită. Prin această încheiere, instanţa de apel a dispus administrarea de probe în vederea soluţionării motivului de apel privind nulitatea dispoziţiei contestate şi a excepţiei nulităţii întâmpinării depuse de pârât, în sensul emiterii unei adrese către acesta din urmă pentru a se comunica ordinul ministrului în baza căruia a fost delegat dreptul de semnătură (probă cu privire la care reclamantul s-a opus). Această măsură a instanţei de apel a fost motivată prin încheierea din 18 noiembrie 2010 şi este în deplin acord cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc".
14. Nici ultima critică, îndreptată împotriva încheierii din 18 noiembrie 2010 a instanţei de apel, nu poate fi primită, din conţinutul acesteia rezultând că instanţa a consemnat şi a soluţionat motivat cererile şi excepţiile formulate de reclamant la acel termen de judecată. Contrar susţinerilor recurentului, prin încheierea de şedinţă menţionată s-a admis excepţia acestuia privind tardivitatea depunerii întâmpinării.
În raport de aceste considerente, potrivit cărora niciunul dintre motivele de recurs invocate de recurent nu poate fi apreciat ca fondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.E.A. împotriva deciziei nr. 40/ A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1223/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1131/2012. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
