ICCJ. Decizia nr. 1307/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1307/2012
Dosar nr. 1015/1/2011
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 29 mai 2007, sub nr. 2051/97/2007, reclamantul S.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Deva, constatarea nulităţii absolute parţiale a Dispoziţiei nr. 625/2006 emisă de acesta, obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziţii, de restituire în natură a terenului liber înscris în C.F. Deva, nr. top X, cu propunere de despăgubiri pentru terenul ocupat de construcţii.
Prin Sentinţa civilă nr. 230/2008, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă a respins excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei şi a admis, în parte, contestaţia, a constatat nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr. 625/2006 a Primarului municipiului Deva şi a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziţie prin care să restituie în natură terenul liber de construcţii, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert C.Ş. şi haşurat cu verde în anexa grafică nr. 1 la raport, este parte integrantă a hotărârii. Pârâtul a fost obligat ca, prin aceeaşi dispoziţie, să propună măsuri reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât pentru construcţiile demolate, cât şi pentru terenul ocupat, a cărui restituire în natură nu este posibilă. S-a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 760 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin Dispoziţia nr. 625/2006, a fost soluţionată notificarea formulată de reclamant pentru imobilul situat în Deva, str. L., s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a acestuia, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi s-a dispus acordarea de despăgubiri, cu luarea în considerare a sumei acordate în momentul exproprierii, terenul fiind imposibil de restituit în natură, deoarece este afectat de blocuri de locuinţe şi alte detalii de sistematizare.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize topografice, prin care s-a constatat că suprafaţa de 628,884 mp., cu nr. top. nou (X) din terenul în litigiu este liberă şi s-a propus restituirea în natură.
Faţă de dispoziţiile art. 1 şi 9 din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a dispus emiterea unei noi dispoziţii, de restituire în natură a terenului liber, urmând a fi exclusă suprafaţa ocupată de platforma betonată destinată depozitării gunoiului şi cea strict necesară accesului la gura de vizitare amplasată pe flancul de sud al parcelei respective.
În ce priveşte excepţia tardivităţii, s-a apreciat că jurisprudenţa în materie a statuat că simpla dovadă a comunicării unei dispoziţii de soluţionare a notificării nu reprezintă o dovadă certă că destinatarul a şi primit-o şi, în consecinţă, a respins această excepţie.
Apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Deva a fost respins prin Decizia civilă nr. 110/A din 5 iunie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, reţinându-se că a fost corect respinsă excepţia de tardivitate, iar terenul liber a fost corect restituit în natură, din moment ce, în cauză, nu existau elemente probatorii care să demonstreze contrariul. Împrejurarea că terenul notificat este afectat de reţele de utilitate publică nu este de natură a face imposibilă restituirea în natură, iar delimitarea suprafeţelor afectate de platforma de gunoi şi de accesul la gura de vizitare urma a se face cu ocazia emiterii dispoziţiei de restituire. Referitor la critica potrivit căreia instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, prin dispozitivul sentinţei s-a reluat doar partea rămasă valabilă din dispoziţia atacată.
Recursul declarat în cauză de pârât împotriva acestei decizii a fost admis, prin Decizia nr. 152 din 15 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, şi trimisă cauza, spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut, în considerentele deciziei, că, în mod corect a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, în condiţiile în care dispoziţia a fost comunicată reclamantului la 9 mai 2007, iar contestaţia a fost înregistrată la 29 mai 2007, susţinerile recurentului privind o dată anterioară a comunicării nefiind confirmate prin dovezi certe.
Recursul a fost admis în ce priveşte terenul solicitat a fi restituit în natură, reţinându-se că instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 11 din Legea 10/2001, întrucât, prin expertiză, nu a fost determinată exact suprafaţa afectată de detaliile de sistematizare menţionate în adresele E.D. Banat şi E.G.D. SA.
De aceea, instanţa supremă a stabilit că se impune completarea sau refacerea raportului de expertiză pentru delimitarea exactă a zonelor afectate de detalii de sistematizare şi a determinării diferenţei de teren posibil a fi restituită în natură, în aplicare art. 11 din Legea nr. 10/2001. În acest context, s-a dispus să se stabilească incidenţa alin. (3) sau (4) din art. 11, în funcţie de întinderea detaliilor de sistematizare. În cadrul rejudecării, urmează să se determine şi natura dotărilor la care se face referire în motivele de recurs, respectiv platforma de gunoi sau accesul la gura de vizitare, în sensul dacă reprezintă sau nu amenajări de utilitate publică, în sensul art. 11 alin. (3), delimitându-se şi suprafaţa astfel ocupată. A fost înlăturată critica potrivit căreia s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
Prin Decizia civilă nr. 165 A din 4 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de pârât, s-a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziţie de soluţionare a notificării nr. 634/2001, prin care să dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 594 mp., astfel cum a fost identificat în completarea la raportul de expertiză topografică, efectuată de expert C.Ş., depus în rejudecarea apelului, în Dosarul nr. 2051.1/97/2007, la data de 13 august 2010, haşurat cu culoare verde în planul de situaţie anexat expertizei şi identificat cu nr. top Y, care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Au fost intimaţii reclamanţi S.M., S.I.,I.S. (moştenitorii reclamantului S.L., decedat pe parcursul procesului) la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată în apel către apelantul pârât.
În rejudecarea apelului, s-a dispus completarea expertizei topografice cu obiective stabilite în limitele deciziei de casare.
Expertul, în urma identificării imobilului şi verificărilor efectuate, a stabilit că terenul revendicat şi haşurat cu verde pe plan nu este traversat de reţele subterane, nu conţine guri de vizitare, nu este afectat de construcţii, amenajări sau servituţi legale. Reţeaua de iluminat public din flancul vestic al porţiunii în litigiu este situată pe limita dintre zona verde şi aleea pietonală de acces la bloc. Deci, terenul revendicat, în suprafaţă de 594 mp., este zonă verde şi, prin restituire, nu va fi afectat accesul în zonă. Acest teren a fost parcelat şi i s-a atribuit nr. top nou, restul terenului, în suprafaţă de 688 mp., nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de detalii de sistematizare, parcare, alee pietonală, bloc de locuinţe, platforma de gunoi etc.
Imobilul înscris în C.F. Deva, nr. top X, în suprafaţă tabulară de 1.438 mp., reală de 1.281,563 mp., a fost expropriat parţial, suprafaţa de 250 mp. - prin Decretul de expropriere nr. 73/1980, iar restul terenului a fost preluat, fără titlu, de Statul Român.
În aceste condiţii, având în vedere că terenul a fost preluat, parţial, prin expropriere şi, parţial, fără titlu, de Statul Român, şi faţă de concluziile raportului de expertiză, s-a constatat că, în condiţiile art. 10 alin. (4) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, poate fi restituit, în natură, terenul în suprafaţă de 594 mp., teren identificat cu nr. top nou Y.
Având în vedere această probă nouă administrată în rejudecare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., s-a admis apelul declarat de pârât şi s-a schimbat, în parte, sentinţa doar în ce priveşte întinderea suprafeţei care se restituie în natură şi care a fost redusă. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei în ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru restul terenului care nu poate fi restituit în natură.
Atât problema tardivităţii contestaţiei, cât şi a acordării, de către instanţa de fond, de plus petita au fost soluţionate prin decizia instanţei de recurs şi nu mai pot face obiectul analizei în rejudecarea apelului.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost obligaţi contestatorii la cheltuieli de judecată de 1.000 RON, reprezentând onorariu expert şi onorariu de avocat, care a fost redus faţă de munca depusă de apărător în cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii S.M., S.I., I.S., cât şi pârâtul Primarul municipiului Deva.
I. Recurenţii reclamanţi au criticat hotărârea instanţei de apel, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Instanţa de rejudecare a admis apelul numai în ceea ce priveşte întinderea suprafeţei de teren posibil a fi restituită în natură, această eroare nefiind imputabilă intimaţilor şi, oricum, apelul fiind admis pentru alte motive decât cele solicitate de pârâtul apelant.
În aceste condiţii, nu se roate reţine culpa lor procesuală, aspect care atrage neîndeplinirea condiţiilor art. 274 C. proc. civ.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul înlăturării obligaţiei lor la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată în apel.
II. Recurentul pârât Primarul municipiului Deva a criticat decizia, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
1. Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001 şi a normelor de aplicare a acesteia reglementate de art. 10.3. din H.G. 250/2007.
Contrar celor dispuse prin decizia de casare şi celor stabilite de către expert, în sensul ca terenul în discuţie, a cărui restituire în natură se solicită, în suprafaţă de 594 mp., este zonă verde, fiind situat la limita blocului 5, instanţa de apel a dispus restituirea acestuia în natură.
Mai mult decât atât, un alt aspect de care nu s-a ţinut seama în vederea determinării diferenţei de teren aşa-zis posibil a fi restituită în natură este acela că, după cum rezultă din planul de situaţie anexă grafică la raportul de expertiză completat în cauză, pe terenul în litigiu, haşurat cu culoarea verde şi identificat cu nr. topo nou Y se află o staţie electrică.
Cu privire la aceasta, expertul omite să facă referire în cuprinsul completării raportului de expertiză, afirmând doar că este vorba despre o zonă verde, neafectată de alte sarcini tehnico-edilitare.
Aşadar, în lumina dispoziţiilor legale invocate, precum şi în baza constatărilor expertului mai sus arătate, terenul se încadrează în situaţiile exceptate de legiuitor de la restituirea în natura, fiind afectat de amenajări de utilitate publică, respectiv zona verde din jurul blocurilor de locuit şi zona de protecţie a blocului.
2. În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate şi al căror cuantum a fost diminuat de către instanţa de apel, aceste cheltuieli, în cuantum 5.973,8 RON, reprezintă onorariul de avocat aferent a patru faze procesuale, respectiv, faza procesuala a fondului, a apelului, a recursului, precum şi a rejudecării apelului.
Decizia de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată este nefondată şi dată cu aplicarea greşită a legii, în speţă, a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În acest sens, se impune precizarea faptului că ceea ce reduce instanţa de judecată, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu este onorariul avocaţial, care rămâne cel convenit de către părţile contractului de asistenţă juridică, în virtutea principiului libertăţii contractuale, ci cuantumul în care cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial urmează a fi suportate de către partea adversă, aflată în culpă procesuală.
Reducerea cuantumului în care urmează a fi suportate, de către partea aflată în culpă procesuală, cheltuielile de judecată făcute de către partea adversă constituie, în legătură cu onorariul avocaţial, o formă de angajare indirectă a răspunderii civile delictuale a titularului cererii privind cheltuielile de judecată, sub aspectul exerciţiului abuziv al dreptului acestuia de a solicita cheltuielile de judecată, faţă de prevederile art. 723 C. proc. civ.
Astfel, pentru a reţine faptul juridic ilicit, constând în exerciţiul abuziv al dreptului de a solicita cheltuielile de judecată, cuantumul acestora se impune a fi apreciat distinct, în funcţie de natura cheltuielilor (de titlul cu care au fost efectuate).
În privinţa cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocaţial, instanţa apreciază asupra cuantumului acestora în raport de cele două criterii legale expres menţionate, respectiv valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat, la care se adaugă, tot cu titlu de criterii legale, cât timp enumerarea criteriilor din art. 274 alin. (3) are doar caracter exemplificativ, iar nu exhaustiv, şi alte criterii pertinente, impuse de obiectul cauzei, natura acesteia, conduita procesuală a părţilor etc. sau invocate de către partea respectivă sau de avocatul acesteia.
Pe baza acestor criterii se apreciază în ce măsura cuantumul reprezentând onorariul avocaţial este unul corespunzător exerciţiului cu bună-credinţă al dreptului procesual de a solicita aceste cheltuieli şi nu este rezultatul unei conduite culpabile ilicite.
În ce priveşte valoarea obiectului cauzei, este evident ca aceasta nu este una nesemnificativă pentru apelantul pârât.
Referitor la munca depusă în cauză, de către avocatul ales al apelantului, nu se poate reţine îndeplinirea defectuoasă, necorespunzătoare a obligaţiilor ce reveneau acestuia, cu privire la exerciţiul drepturilor procesuale, respectiv la îndeplinirea obligaţiilor procesuale de către apelant.
Mai mult decât atât, aceste cheltuieli în cuantum 5.973,8 RON reprezintă onorariul de avocat aferent a patru faze procesuale, împrejurare în raport de care nicidecum nu poate fi primit argumentul ca acest onorariu ar fi disproporţionat faţă de munca depusă de către avocat în decursul acestor patru faze procesuale, neputându-se pune în discuţie o activitate deficitară nici din punct de vedere obiectiv, în funcţie de natura cauzei, nici subiectiv, raportat la conduita, respectiv atitudinea avocatului.
Prin urmare, nu se poate reţine niciun criteriu a cărui apreciere să ducă la considerarea culpei procesuale a apelantului pârât din perspectiva art. 723 C. proc. civ., sub aspectul reducerii cuantumului în care contestatorii să suporte cheltuielile de judecată efectiv efectuate de către acesta, cu titlu de onorariu avocaţial.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, respingerea, în parte, a contestaţiei, acordarea de despăgubiri în echivalent şi pentru suprafaţa de teren de 594 mp., precum şi admiterea în totalitate a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.973,8 RON, reprezentând onorariul de avocat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., pentru cele susceptibile de această încadrare, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. Recursul declarat de reclamanţi vizează exclusiv cheltuielile de judecată la care aceştia au fost obligaţi în faza apelului şi este nefondat, instanţa procedând la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Astfel, pârâtul a câştigat în faza procesuală a apelului cât priveşte întinderea suprafeţei de teren dispusă a fi restituită în natură, corelativ cu această soluţie, reclamanţii fiind părţi căzute în pretenţii în sensul textului de lege sus-menţionat.
Nu se poate reţine că ei nu sunt în culpă procesuală în apel, din moment ce, în fond, au solicitat şi au obţinut restituirea în natură a unei suprafeţe mai mari de teren decât cea care li se cuvenea, chestiune schimbată în apelul declarat de partea adversă, soluţia instanţei de control fiind favorabilă acesteia din urmă.
Nu are relevanţă că întinderea reală a terenului a fost determinată în urma efectuării unei expertize de specialitate, completate în rejudecarea apelului, ceea ce, aparent, nu ar fi imputabil reclamanţilor.
Noţiunea de „culpă procesuală” implică şi cea mai uşoară „greşeală” a participantului la proces şi, atât timp cât pârâtul a câştigat litigiul în faza apelului, în defavoarea reclamanţilor, aceştia din urmă trebuie să avanseze, la cererea adversarului, cheltuielile de judecată efectuate de el.
În speţă, din perspectiva ideii de culpă procesuală, se poate considera că reclamanţii, deci, părţile care declanşează litigiul, trebuie să stabilească în mod corect şi precis obiectul dedus judecăţii, inclusiv întinderea obiectului material pretins, respectiv a imobilului pentru care solicită măsuri reparatorii.
În cazul în care nu procedează în acest sens, adică nu reuşesc să individualizeze exact bunul pretins, în cauză, terenul pentru care se solicită restituirea în natură, se poate considera că sunt în „culpă procesuală” sub acest aspect, chiar dacă aceasta este într-o formă uşoară şi nu pe deplin imputabilă lor.
Ca atare, nu se poate concepe ca ei să fie absolviţi de plata cheltuielilor de judecată avansate de către partea adversă, în faza procesuală în care aceasta din urmă a câştigat litigiul.
Nu se poate reţine nici că obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată este rezultatul unei greşeli de judecată în soluţionarea apelului, în sensul depăşirii motivelor căii de atac, deoarece apelantul pârât, printre altele, a criticat forma de reparaţie în natură dispusă de prima instanţă pentru tot terenul în litigiu, iar diminuarea, în apel, a suprafeţei susceptibile de restituire în natură este tocmai rezultatul analizării şi admiterii parţiale a criticilor formulate de apelant.
În consecinţă, nu se poate considera că instanţa ar fi depăşit limitele de învestire, cum greşit susţin recurenţii reclamanţi.
Aşadar, instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. în speţă, dispunând obligarea intimaţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată către apelantul pârât, în raport de soluţia pronunţată de această instanţă.
Nefiind îndeplinite criteriile motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
II. Recursul declarat de pârât este nefondat în ceea ce priveşte criticile susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Nu se poate reţine încălcarea, de către Curte, a dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Astfel, chiar dacă terenul dispus a fi restituit în natură constituie zonă verde, aşa cum a reţinut, în fapt, şi instanţa de apel, faţă de raportul de expertiză completat în dosarul de rejudecare, aceasta nu constituie un impediment la restituirea în natură a imobilului respectiv către fostul proprietar.
Potrivit art. 11 alin. (3) cu referire la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, numai terenurile afectate de „amenajări de utilitate publică” (din perspectiva impedimentului legal invocat de recurent) nu pot fi restituite în natură.
Or, conform art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu orice teren ce reprezintă zonă verde constituie „amenajare de utilitate publică”, ci doar cele destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume, „amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice”.
În speţă, nu s-a reţinut că terenul propus a fi restituit în natură, în suprafaţă de 594 mp., ar avea o astfel de destinaţie, dimpotrivă, instanţa de apel a constatat, în raport de expertiza efectuată, că nu este traversat de reţele subterane, nu conţine guri de vizitare, nu este afectat de construcţii, amenajări sau servituţi legale şi măsura restituirii nu împietează accesul în zonă.
Prin urmare, nefiind vorba despre spaţiu verde din jurul blocului, cu atât mai puţin, de grădină publică sau parc, în consecinţă, nefiind necesar comunităţii, în mod corect Curtea a dispus restituirea suprafeţei de teren în discuţie către reclamanţi, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor legale indicate în cererea de recurs.
Cât priveşte existenţa unei staţii electrice pe acest teren, care ar împiedica forma de reparaţie dispusă de instanţă, critica nu poate fi analizată de prezenta instanţă, deoarece tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de Curte, în raport de probele administrate în cauză, ceea ce nu mai este posibil faţă de actuala structură a recursului, respectiv în urma abrogării motivului de casare ce permitea o asemenea reevaluare de fapt (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Raportându-se, de asemenea, la expertiza completată în rejudecarea apelului, Curtea a constatat că nu există o astfel de amenajare pe terenul în litigiu, ci pe limita dintre zona verde şi aleea pietonală de acces la bloc.
Cum această constatare de fapt nu mai poate fi schimbată în recurs faţă de cele arătate mai sus, iar terenul restituit în natură este liber de amenajări de utilitate publică, inclusiv reţele de electricitate, în mod corect instanţa de apel a dispus această formă de reparaţie în favoarea reclamanţilor, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
2. În ceea ce priveşte reducerea cheltuielilor de judecată acordate pârâtului în faza apelului, greşită în opinia sa, nici această susţinere nu poate fi cenzurată de prezenta instanţă, deoarece vizează chestiuni legate de aprecierea instanţei de apel la luarea acestei măsuri şi nu aspecte de nelegalitate.
Recurentul nu a invocat încălcarea art. 274 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere criteriile expuse în textul de lege menţionat, sau aplicarea lui greşită, în sensul că nu ar fi fost permisă, în speţă, reducerea onorariului avocaţial, ci a susţinut că munca depusă de avocatul părţii solicitante, precum şi complexitatea dosarului, inclusiv prin parcurgerea a două cicluri procesuale, ar fi justificat suma avansată de pârât cu acest titlu şi, mai departe, obligarea părţii adverse, care a pierdut procesul, la plata ei către apelant.
Or, aceste chestiuni ţin de temeinicia măsurii de reducere, iar nu de legalitatea ei, astfel încât critica în discuţie nu va fi analizată de Înalta Curte.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge şi recursul declarat de pârât, pentru primul motiv, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cel de-al doilea neputându-se încadra în respectivul caz de nelegalitate şi în niciun astfel de caz dintre cele prevăzute de art. 304.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.M., S.I., I.S. şi de pârâtul Primarul municipiului Deva împotriva Deciziei nr. 165/A din 4 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1304/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1308/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
