ICCJ. Decizia nr. 1304/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1304/2012
Dosar nr. 30747/3/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul S.T., a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 205 din 22 iunie 2009 emisă de pârâta A.V.A.S. şi a solicitat anularea deciziei menţionată, comunicată la data de 29 iunie 2009, prin care s-a respins cererea făcută prin notificarea din 28 ianuarie 2002, depusă în termen legal în temeiul Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea 247/2005, ca fiind nelegală şi netemeinică. Totodată a solicitat soluţionarea pe fond şi a cererii sale pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, a imobilului teren şi construcţii din str. T., sector 3, Bucureşti, asupra căruia reclamantul revendică existenţa unui drept real imobiliar.
În motivare, a arătat că în calitatea de unic moştenitor al autorului T.T., la data de 28 ianuarie 2002, prin notificarea din 28 ianuarie 2002, a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea în natură a imobilului teren şi construcţii din str. T., sector 3, Bucureşti, cu o valoare estimată de cea 10.000.000 RON.
Reclamantul a mai arătat că valoarea mijloacelor fixe, maşini diverse, cum rezultă din contractul de societate al firmei T.
Prin Sentinţa civilă nr. 985 din 09 iulie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin notificarea din 28 ianuarie 2002 trimisă prin Biroul Executorului Judecătoresc P.S. înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 22226/29 ianuarie 2002, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Bucureşti, str. T., compus din clădire P+E cu destinaţia de atelier şi 2.000 m.p. teren, din 3 corpuri de clădire cu o suprafaţă de 50 m.p. cu destinaţia de magazii, din 2 corpuri de clădire cu suprafaţa de 50 m.p. cu destinaţia de spaţii tehnice şi teren în suprafaţă de aproximativ 2.500 m.p. ce a aparţinut autorului său T.T. şi a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949 care a completat Legea nr. 187/1945 şi a Decretului nr. 92/1950.
Prin Decizia contestată nr. 205 din 22 iunie 2009, A.V.A.S., învestită ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a notificării, de către Primăria Municipiului Bucureşti a respins notificarea reţinând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat şi a calităţii de moştenitor după antecesorul arătat.
Tribunalul a constatat contestaţia ca fiind neîntemeiată, reţinând că reclamantul susţine că este unicul moştenitor al lui T.T., fără a face însă nicio dovadă în acest sens, depunând la dosar numai certificatul de moştenitor din 19 martie 1993 de pe urma defunctei T.A., din care rezultă că reclamantul este unicul moştenitor al defunctei.
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, constată că Decizia civilă nr. 506 din 22 martie 1996 este incompletă, lipsind pasaje semnificative din cuprinsul paginilor depuse, astfel încât nu se poate reţine că aceasta poate fi invocată ca dovadă a calităţii reclamantului de moştenitor al lui T.T. prin constatarea implicită a calităţii sale de moştenitor de pe urma defunctei T.A., succesoare a soţului său T.T., întrucât nu se poate verifica dacă, în ce priveşte calitatea de moştenitoare a lui T.A. de pe urma lui T.T. (şi nu doar de succesoare), Tribunalul Municipiului Bucureşti nu a făcut aplicarea unor dispoziţii speciale cuprinse în Legea nr. 18/1991 sau în alte legi de reparaţie.
Sub un alt aspect, tribunalul a constatat că nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că imobilul solicitat ar fi aparţinut lui T.T.
Astfel, reclamantul nu a depus actul de proprietate şi nici înscrisuri care să fundamenteze aplicarea prezumţiei instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât din adresa nr. 1519/28 mai 2002 emisă de Direcţia Taxe şi Impozite Locale din cadrul Primăriei sectorului 3 Bucureşti rezultă că imobilul din str. T. a avut până în anul 1950, când a fost naţionalizat, alţi proprietari, respectiv moştenitorii lui M. şi I.S., C.N.R. prin diverşi reprezentanţi pentru mai multe săli.
De asemenea, din adresa nr. 1316/08 aprilie 2008 emisă de SC T.A. SA rezultă că imobilul nu a fost înscris în listele Decretului nr. 92/1950 .
Reclamantul a mai depus la dosar o serie de înscrisuri privind înfiinţarea Societăţii T., în contractul de societate şi cererea de înregistrare formulată la 11 decembrie 1943 menţionându-se că sediul acestei societăţi este în str. T.
Elementele furnizate de aceste înscrisuri sunt însă insuficiente pentru a conduce la concluzia că imobilul în care a fost stabilit sediul social ar fi fost proprietatea lui T.T., în condiţiile în care domiciliul acestuia este menţionat la o altă adresă, respectiv în str. D.T. şi în condiţiile în care la enumerarea bunurilor aduse ca aport în natură de către T.T. acest imobil nu se regăseşte.
Tribunalul a avut în vedere împrejurarea că regimul juridic al proprietăţii asupra bunurilor unei societăţi este distinct de cel al bunurilor asociatului, şi că în măsura în care bunul menţionat ar fi intrat în patrimoniul Societăţii T., dreptul de proprietate ar fi aparţinut acestei societăţi, iar Legea specială nr. 10/2001 i-ar fi pus la dispoziţie reclamantului o altă modalitate de despăgubire respectiv cea prevăzută de art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi nu o acţiune pentru redobândirea proprietăţii imobilului.
Deşi Legea nr. 10/2001 nu limitează sfera actelor doveditoare ale dreptului de proprietate ci, dimpotrivă, reglementează un regim probatoriu în favoarea persoanelor îndreptăţite instituind prin art. 24 o prezumţie de proprietate trasă din înscrierea fostului proprietar în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive a imobilului, legea impune un minim de probatoriu care să justifice aplicarea acestei prezumţii şi să fie apt a conduce la determinarea calităţii de proprietar a reclamantului sau autorilor acestuia.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 23 din H.G. nr. 250/2007, care detaliază noţiunea de cote doveditoare.
Tribunalul a constatat că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, astfel cum au fost analizate mai sus, nu s-a putut stabili niciun fel de legătură juridică între T.T. pretins autor al reclamantului şi imobilul solicitat prin notificare, şi că, din contră, din relaţiile care atestă preluarea imobilului de către Stat rezultă că această măsură a fost luată în raport de alte persoane considerate a fi proprietare ale imobilului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul S.T. iar prin Decizia civilă nr. 290 din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reţinându-se următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 205 din 22 iunie 2009 emis de A.V.A.S. a fost respinsă notificarea din 28 ianuarie 2002 formulată de petentul S.T. în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, deoarece petentul nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului revendicat şi nici dovada calităţii de moştenitor de pe urma antecesorului T.T.
Prin notificarea din 28 ianuarie 2002 apelanta a solicitat să-i fie restituit în natură imobilul situat în Bucureşti, str. T. compus dintr-o clădire cu parter şi etaj cu o suprafaţă de circa 2000 m.p. cu destinaţia de atelier şi 3 corpuri de clădire cu suprafaţă de 50 m.p. cu destinaţia de spaţii tehnice.
Instanţa de fond a respins contestaţia formulată de S.T., deoarece pe de o parte contestatorul nu a făcut dovada că este succesorul defunctului T.T., iar pe de altă parte contestatorul nu a dovedit că bunurile ce fac obiectul notificării au aparţinut autorului său şi au fost preluate de către stat de la acesta.
Sub aspectul calităţii apelantului de moştenitor al defunctului T.T., s-a constatat că cele reţinute de prima instanţă nu sunt corecte deoarece din certificatul de moştenitor din 19 martie 1993 rezultă că reclamantul este succesor unic al numitei T.A., decedată la data de 26 septembrie 1992, care fusese căsătorită cu numitul T.T., potrivit certificatului de căsătorie eliberat la data de 8 martie 1956. Prin Decizia civilă nr. 506 din 22 martie 1996, rămasă definitivă prin nerecurare, se reţine că T.A. a fost succesoarea de drept a soţului ei T.T.
Având în vedere cele arătate anterior şi ţinând seama de conţinutul Deciziei civile nr. 291/A din 21 aprilie 2008, rămasă irevocabilă, prin care se recunoaşte calitatea de succesor a numitului S.T. de pe urma defuncţilor T.A. şi T.T., instanţa de apel a reţinut că, în condiţiile formulării în termen a notificării din 28 ianuarie 2002, apelantul este succesor al numitului T.T., în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Sub aspectul dovedirii de către apelant a faptului că bunurile ce fac obiectul notificării soluţionate prin decizia contestată ar fi aparţinut numitului T.T., Curtea s-a constatat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.
Astfel, contractul de societate în nume colectiv aflat la dosar şi cererea de înmatriculare emisă de Oficiul Registrului Comerţului sunt înscrisuri care sub nicio formă nu dovedesc calitatea de proprietar al autorului apelantului asupra imobilului situat în str. T. şi asupra bunurilor mobile care s-ar fi aflat în respectivul imobil. Înscrisurile arătate nu constituie început de dovadă scrisă cu privire la dreptul de proprietate pentru a putea fi coroborate cu alte probe sau pentru a putea fi completată cu prezumţii.
Faptul că o societate comercială în nume colectiv avea sediul în Bucureşti, str. T. nu dovedeşte proprietatea unuia dintre asociaţi asupra imobilului de la adresa respectivă.
Prima instanţă a observat corect că, dacă reclamantul ar fi dovedit că imobilul din str. T., ar fi aparţinut Societăţii T., respectiv că imobilul ar fi fost preluat de către stat de la respectiva societate şi autorul reclamantului ar fi fost acţionar sau asociat la aceasta, s-ar fi putut pune problema aplicării dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, ceea ce nu a fost cazul în speţă.
Dreptul de proprietate se dobândeşte prin convenţie, succesiune, lege, tradiţiune sau ocupaţiune.
Apelantul nu doar că nu a dovedit modul în care a dobândit dreptul de proprietate autorul său, dar nici nu a dovedit că acesta ar fi avut la un moment dat în proprietate imobilul în cauză şi l-ar fi înstrăinat sau ar fi fost deposedat abuziv de acesta.
Inexistenţa unui act de preluare a imobilului de la numitul T.T. ar putea justifica concluzia unei preluări abuzive exclusiv în situaţia în care s-ar fi dovedit că la un moment dat, anterior preluării, T.T. ar fi fost proprietarul imobilului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Din contră, dacă nu se dovedeşte că imobilul a fost preluat de la T.T. şi nu se dovedeşte că acesta din urmă ar fi avut la un moment dat proprietatea imobilului respectiv, singura concluzie ce poate fi trasă este cea materializată în hotărârea apelată şi anume că autorul apelantului nu a avut în proprietate imobilul ce face obiectul notificării, iar succesorul acestuia nu poate pretinde măsuri reparatorii, nici în natură, nici prin echivalent.
Faţă de cele arătate, Curtea reţine că Decizia A.V.A.S. nr. 205/2009 şi Sentinţa civilă nr. 985/2010 sunt legale şi temeinice cu singura precizare că netemeinicia pretenţiilor apelantului nu rezidă din lipsa calităţii de moştenitor de pe urma defunctului T.T., ci din inexistenţei vreunui drept de proprietate al acestuia din urmă cu privire la imobilul ce face obiectul notificării.
Substituirea parţială a motivării soluţiei de respingere a contestaţiei împotriva deciziei nu este de natură a duce la admiterea apelului deoarece respectiva soluţie este corectă prin raportare la celelalte motive avute în vedere, atât de către A.V.A.S., cât şi de către prima instanţă.
Instanţa de apel a mai reţinut că prin notificarea din 28 ianuarie 2002 apelantul nu a solicitat despăgubiri pentru valoarea utilajelor preluate abuziv de către stat, iar solicitarea apelantului de a fi analizată temeinicia acestor despăgubiri în contestaţia împotriva Deciziei nr. 205/2009 şi în prezentul apel nu poate fi primită. Dincolo de faptul că apelantul nu a făcut probe care să dovedească preluarea de către stat a unor utilaje de la defunctul T.T., Curtea constată că apelantul nu prezintă o notificare formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, care să se refere la alte bunuri decât imobilul situat în Municipiul Bucureşti, str. T.
S-a mai reţinut că apelantul nu a dovedit că T.T. ar fi fost proprietarul imobilului cu privire la care s-a formulat notificarea şi nici preluarea abuzivă de la autorul reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.T. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte în temeiul art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel recurentul susţine că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, întrucât instanţa a dat o interpretare personală art. 6 din Lege nr. 10/2001, în condiţiile în care măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul.
Recurentul susţine că la data depunerii notificării nu avea la dispoziţie toate înscrisurile ce vizau imobilul autorului său, însă ulterior prin înscrisurile depuse a făcut dovada preluării imobilului fără titlu de la autorul său.
În aceeaşi idee se susţine că cedarea către stat a maşinilor şi utilajelor firmei T., s-a făcut fără ca statul să fi avut un titlu valabil care să-l îndreptăţească la aceste acte de dispoziţie, iar nulitatea absolută a unui act, poate fi cerută oricând.
Recurentul mai învederează faptul că prin actele depuse a făcut şi dovada calităţii de moştenitor, însă instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, recurentul susţine că a ignora toate probele aduse în sprijinul revendicării imobilului ce face obiectul notificării nu poate fi decât o formă de a-i înfrânge legitima speranţă la care legea reparatorie îi dă dreptul.
Or, susţine recurentul, existenţa de facto a bunului solicitat în administrarea şi deţinerea pârâtei, în condiţiile neindicării actului de preluare, nu înseamnă că bunul s-ar afla în proprietatea statului cu titlu.
O altă critică,vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi că ea cuprinde motive străine de prevederile Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu a fost cercetat fondul cauzei, cu atât mai mult cu cât, nu s-au pus în discuţie probele de la dosar.
Recurentul mai susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucît instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Ca atare, recurentul invocând şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a solicitat modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă anularea Deciziei nr. 205 din 22 iunie 2009 a A.V.A.S., iar în subsidiar casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Obiectul dedus judecăţii, vizează anularea Deciziei nr. 205 din 22 iunie 2009 emisă de A.V.A.S., prin care s-a respins notificarea din 28 ianuarie2002, şi restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind imobilul teren şi construcţii din str. T., sector 3 Bucureşti.
Prin notificarea din 28 ianuarie 2002 reclamantul a solicitat măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, doar pentru imobilul clădire cu parter şi etaj cu suprafaţa de cca. 2.000 m.p., 3 corpuri de clădiri cu suprafaţa de cca. 500 m.p. şi 2 corpuri de clădiri cu suprafaţa de cca. 50 m.p., precum şi teren de cca. 2.500 m.p.
Cum instanţa a examinat cauza în limitele acestei investiri şi a motivelor de apel invocate,nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ce vizează depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Instanţa de apel a reţinut calitatea reclamantului de succesor al defuncţilor T.A. şi T.T., faţă de Decizia civilă nr. 291 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie însă, în ce priveşte situaţia juridică a imobilului pentru care s-a formulat notificare, în mod corect a reţinut că, din actele depuse nu rezultă că antecesorul său T.T. ar fi fost proprietarul imobilului menţionat în notificare, cu atât mai mult cu cât din adresa nr. 1519/28 mai 2002 emisă de Direcţia taxe şi impozite locale din cadrul Primăriei sectorului 3, rezultă că imobilul din litigiu a avut până în anul 1950 (când a fost naţionalizat), alţi proprietari,respectiv moştenitorii lui M. şi I.S., C.N.R. prin diverşi reprezentanţi
De altfel, este de reţinut că imobilul,aşa cum rezultă din adresa nr. 1316/8 aprilie 2008 emisă de SC T. SA nu a fost înscris în listele Decretului nr. 92/19508.
Or, în lipsa actelor doveditoare privind calitatea de proprietar al antecesorului reclamantului cu privire la imobilul solicitat prin notificare, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica referitoare la nemotivarea hotărârii, în condiţiile în care considerentele acesteia se circumscriu exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, motivarea unei hotărâri înseamnă stabilirea în concret, a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. De altfel scopul motivării este acela de a explica masurile adoptate de instanţă.
Ca atare, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.T. împotriva Deciziei nr. 290 A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1303/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1307/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
