ICCJ. Decizia nr. 1309/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1309/2012
Dosar nr. 10240/118/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 10240/118/2009, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii B.C., D.Ş. şi G.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 2.000.000 RON pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a autorului lor, D.F., în anul 1953, reprezentând 200.000 RON/an de detenţie) şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 34 din 15 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanţa, s-a admis acţiunea reclamanţilor şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 252.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că D.F. a fost arestat la data de 16 mai 1953, pentru activitate în cadrul bandelor subversive, iar, prin Sentinţa penală nr. 892 din 11 septembrie 1953 a Tribunalului Militar Constanţa, a fost condamnat la 10 ani de temniţă grea şi 3 ani degradare civică, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale.
A mai reţinut instanţa de fond că privarea de libertate în mod nelegal a autorului reclamanţilor a condus la lezarea şi a altor drepturi fundamentale, respectiv onoarea şi reputaţia sa, precum şi accesul la învăţământ a fiilor săi.
Cuantumul despăgubirilor morale a fost stabilit şi în raport de perioada îndelungată a detenţiei, de suferinţele fizice şi psihice la care autorul reclamanţilor a fost supus în închisoare, de traumele psihice suferite de familia acestuia, care a fost urmărită permanent de securitate, nu a putut beneficia de toate drepturile şi libertăţile recunoscute de Constituţie, de o viaţă de familie normală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B.C., D.Ş. şi G.A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
Prin Decizia civilă nr. 191 C din 16 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins apelul reclamanţilor şi a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor, ca nefondată.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea, constatând că ambele apeluri vizează legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate şi pun în discuţie problema încetării efectelor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, modificată, în urma exercitării controlului de constituţionalitate, în cadrul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, a analizat aceste apeluri împreună, soluţionându-le printr-un considerent comun.
Pornind de la raţiunea recunoaşterii de către Statul Român, după 22 decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic, a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a adoptat - începând cu anul 1990 - o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative.
Toate aceste prevederi au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
De altfel, prin Rezoluţia nr. 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-au recomandat - printre măsurile prefigurate de obiectivul desfiinţării moştenirii fostului sistem totalitar comunist - reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensaţii materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensaţia conferită celor condamnaţi pe nedrept, de C. pen. în vigoare.
Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 a statuat însă adiţional şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite „compensaţii morale”, pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
Dacă în privinţa faptelor prejudiciabile, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chestiunea existenţei unui prejudiciu cert (material şi moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii şi condiţiilor producerii lui, întrucât relaţia de cauzalitate dintre faptă şi vătămarea adusă este guvernată de o prezumţie relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecinţe negative asupra celui pretins vătămat.
În considerarea acestor argumente, au fost apreciate ca nefondate susţinerile potrivit cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta însemnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Critica apelantului pârât ce vizează împrejurarea că autorul reclamanţilor nu face parte din categoria persoanelor persecutate în timpul regimului comunist şi prin urmare nu ar intra sub incidenţa Legii nr. 221/2009, s-a reţinut a fi vădit nefondată.
În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării autorului lor, D.F. în perioada regimului totalitar comunist, conform Sentinţei penale nr. 892 din 11 septembrie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamanţilor.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca, prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind, de altfel, exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că, asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este, de altfel, imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că, în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
S-a statuat, în egală măsură, că, prin deschiderea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
Împrejurarea că, în perioada arestării tatălui lor, reclamanta G.A. avea 9 ani, reclamanta B.C. avea 12 ani, iar reclamantul D.Ş. avea 5 ani, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana lui, măsura represivă luată asupra antecesorului lor, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei lor justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale), cât şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
În speţă, se reţine că reclamanţii sunt descendenţi de gradul I ai defunctului D.F., decedat la 1 decembrie 1973, autorului lor fiindu-i recunoscută calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă prin Decizia nr. 1002 din 17 aprilie 2008. De asemenea, soţia supravieţuitoare a defunctului, D.G.D. a beneficiat de măsurile reparatorii reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990, în calitate de urmaş.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură oferite soţiei supravieţuitoare - mama reclamanţilor, ca, spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamanţii au putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Nu poate fi reţinută susţinerea apelanţilor reclamanţi în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute şi acordate acestora în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamanţii au dobândit „o speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi, astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie. Curtea reţine că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamanţi, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar, pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru următoarele motive:
Argumentaţia inserată de Curtea de Apel Constanţa în considerentele hotărârii a preluat întocmai motivaţia expusă de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Decizia civilă nr. 191 C din 16 martie 2011 cuprinde un punct de vedere teoretic şi general în ce priveşte obligaţiile statului la repararea prejudiciilor aduse categoriei de persecutaţi politici la care se referă Legea nr. 221/2009, fără să conţină aprecieri concrete asupra speţei dedusă judecăţii.
Foarte sumar, Curtea face referire la faptul că, în perioada arestării tatălui lor, recurenţii erau minori, ceea ce în sine creează o prezumţie de producere a unui prejudiciu direct asupra lor, situaţie care este de natură să antreneze răspunderea Statului pentru prejudiciile create prin aceste măsuri represive.
Nuanţând speţa, Curtea de Apel a arătat că lui D.F. i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă prin Decizia nr. 1002 din 17 aprilie 2008 şi ca soţia sa, D.D., a beneficiat de măsurile reparatorii reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990, în calitate de urmaş.
Aceasta afirmaţie este una greşită în condiţiile în care din Hotărârea nr. 211/1991 emisă de Comisia de acordare a unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decret-Lege nr. 118/1990, rezultă că D.D. a primit în baza acestei legi numai o recunoaştere a vechimii neîntrerupte în muncă şi nicidecum indemnizaţie lunară pentru fiecare an de detenţie.
Mai mult, nu are relevanţă care au fost beneficiile de care s-a bucurat mama recurenţilor prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, atâta timp cât reclamanţii, care au suportat suferinţe proprii, nu au beneficiat de o reparaţie care sa restabilească confortul moral şi material.
În mod corect, instanţa de apel reţine că este nerelevantă împrejurarea că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, fiind aplicabile dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., dar, în mod cu totul nelegal, a concluzionat ca prejudiciul ce li s-a adus a fost deja reparat prin punerea în aplicare a legilor anterioare, intervenite după 1990 şi care reglementează acest domeniu, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990.
Instanţa avea obligaţia ca, în procedura devolutivă a apelului, să evalueze adevărata dimensiune a suferinţelor la care au fost supuşi prin fapta proprie a Statului, care a condamnat pe considerente politice pe tatăl lor, luându-le, astfel, speranţa la un trai decent, cel puţin la nivelul celui avut până la instaurarea regimului comunist.
Viziunea instanţelor de judecată şi modul în care acestea resping cererea de soluţionare a cererilor reclamanţilor încalcă art. 11, art. 20 şi art. 148 din Constituţia României.
Intimatul pârât nu a depus întâmpinare.
Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidenţa, în speţă, a Deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând, toate susţinerile recurenţilor prin care invocă producerea unui prejudiciu moral propriu, ca urmare a condamnării politice suferite de tatăl lor, sunt neîntemeiate, deoarece Legea nr. 221/2009 dădea dreptul, anterior declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, la daune morale pentru prejudiciul suferit de persoana condamnată, despăgubiri ce puteau fi cerute de aceasta sau, în caz de deces, de descendenţii indicaţi în lege, dar, doar în această calitate, iar nu în nume propriu, dacă descendenţii, la rândul lor, nu fuseseră subiect al condamnării sau măsurii administrative cu caracter politic.
Pe de altă parte, instanţa de apel a pronunţat o soluţie corectă asupra apelurilor declarate în cauză, dar cu o motivare greşită, fundamentată pe aplicarea răspunderii civile delictuale a Statului în condiţiile dreptului comun, Curtea înlăturând, totodată, în mod nelegal, aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale enunţate mai sus, obligatorii pentru instanţe de la data publicării lor.
Prin urmare, recursul este nefondat, ca urmare a motivului de ordine publică invocat din oficiu şi pentru argumentele prezentei instanţe, care înlocuiesc considerentele Curţii de Apel.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaş împotriva României, Hotărârea publicată în M. Of. nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamanţilor, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie cu referire la art. 6.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 - 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Constituţia României şi Convenţia Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, nu se poate reţine, în cauză, că, prin respingerea acţiunii de faţă, se încalcă art. 11, 20 şi 148 din Constituţia României.
În consecinţă, nu este posibilă înlăturarea aplicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010 în speţa de faţă, Curtea de Apel pronunţând o soluţie legală, sub aspectul respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamanţi, dar cu motivele prezentate în decizia de faţă.
Având în vedere aceste considerente, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei Curţii de Apel, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.C., D.Ş. şi G.A. împotriva Deciziei nr. 191 C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1308/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1310/2012. Civil → |
|---|
