ICCJ. Decizia nr. 1317/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1317/2012
Dosar nr. 3296/86/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, la data de 22 martie 2010, înregistrată sub nr. 3296/86/2010, reclamantul N.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să fie obligat acesta să-i plătească suma de 450.000 RON, despăgubiri morale.
Tribunalul Suceava, prin Sentinţa civilă nr. 1053 din 1 iunie 2010, a admis acţiunea şi, în consecinţă, a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 450.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că autorii reclamantului, N.L. şi N.D., împreună cu fiii, N.G., N.V. şi reclamantul N.I., au fost dislocaţi din comuna Grabaţi, raionul Sînnicolau Mare, regiunea Timişoara, şi stabiliţi cu domiciliul în comuna Salcîmi, raionul Feteşti, regiunea Constanţa, pentru perioada 1951 - 1955.
Conform adeverinţei din 28 noiembrie 1990 a Ministerului de Interne, familia reclamantului s-a refugiat din fosta U.R.S.S. şi, stabilindu-şi domiciliul în România, a fost strămutată în Bărăgan, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin Hotărârea nr. 388 din 4 ianuarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 a judeţului Suceava, reclamantului i s-a recunoscut calitatea de deportat, fiindu-i acordată o indemnizaţie lunară de 822 RON.
În considerarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, reţinând că, faţă de reclamant a fost luată măsura prevăzută de Decizia nr. 200/1951, prima instanţă a apreciat că atât reclamantul, cât şi familia sa, au suferit atât fizic, cât şi psihic ca urmare a stabilirii unui domiciliu obligatoriu într-o zonă agricolă, ruptă de orice legătură cu viaţa reală, restrângând posibilităţile reclamantului de a se bucura de copilărie, de a avea parte de satisfacţii materiale şi spirituale pe care familia i le-ar fi oferit în situaţia unei convieţuiri fireşti, imposibilitatea de a se manifesta liber, în mijlocul unei familii căreia să nu-i fi fost lezată demnitatea, onoarea şi un trai liniştit.
Prin urmare, acesta are dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Starul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 30 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat, în totalitate, sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
Examinând apelul, prin prisma motivelor formulate, Curtea a reţinut că, prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementează acordarea daunelor morale, sunt neconstituţionale.
Aşa fiind, cum dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, nemaiexistând, deci, temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale, se impune concluzia că hotărârea primei instanţe, în ceea ce priveşte acordarea sumei de 450.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale, este lipsită de fundament juridic.
Instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege sau de a refuza aplicarea acestora, creând în locul lor alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat prin art. 1 alin. (4) din Constituţie.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, este definitivă şi obligatorie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti sunt ţinute a o aplica, fără a avea abilitatea de a o cenzura, respectiv de a stabili dacă aceasta încalcă sau nu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor.
Deciziile Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale, având putere de lege, nu pot constitui temei de cercetare a existenţei unei situaţii discriminatorii, o astfel de problemă punând în discuţie efectele juridice pe care acestea le produc.
În situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice, în sensul că aceasta nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice. Cu alte cuvinte, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea dispoziţiei legale paralizează efectele juridice ale acesteia.
Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivităţii.
Şi aceasta deoarece raporturile juridice deduse judecăţii au luat naştere în perioada anterioară publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziţii legale care beneficiau de prezumţia de constituţionalitate, prezumţie care ulterior a fost înlăturată.
Dacă s-ar aprecia că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii unor norme juridice nu pot pune în niciun fel în discuţie efectele produse anterior, s-ar nega însuşi caracterul obligatoriu şi opozabilitatea erga omnes a acestor acte de jurisdicţie constituţională.
Doar într-o astfel de abordare a problemei de drept se dă eficienţă practică deciziilor instanţei de contencios constituţional, obligaţia de aplicare a actelor jurisdicţiei constituţionale care profită ex nunc tuturor subiectelor de drept interesate fiind ridicată la rang de principiu constituţional.
Pe de altă parte, atunci când Curtea Constituţională va declara neconstituţională o lege înaintea promulgării ei, efectul acestei decizii, fără îndoială, se va produce pentru viitor, deoarece trimiterea în acest caz a legii spre reexaminare parlamentului va fi ulterioară momentului acestei decizii.
Însă nu acelaşi este cazul deciziilor Curţii Constituţionale prin care se soluţionează excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor.
Aceasta pentru că, în principiu, hotărârile judecătoreşti produc efecte declarative, ceea ce înseamnă că ele recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente lor, pe care doar le constată.
Astfel, în ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale pronunţate asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, ele nu vor putea avea decât un caracter declarativ, fiind chemate să retroactiveze până în momentul când dreptul garantat de însăşi Constituţie s-a născut, interpretare care este în sensul art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
De altfel, în legătură cu aceste acte ale Curţii Constituţionale se observă faptul că dispoziţia legală mai sus arătată nu mai prevede că deciziile au putere numai pentru viitor, astfel că ele vor produce efecte retroactive, din momentul în care actul neconstituţional a fost emis.
Împotriva deciziei sus-menţionate a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece a acordat ceea ce nu s-a cerut.
Nici în cererea de apel şi nici în cererea de repunere pe rol, pârâtul apelant nu a solicitat respingerea acţiunii, ci limitarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.
2. Apelul a fost declarat cu încălcarea, de către pârât, a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., deoarece pârâtul apelant s-a folosit în faţa instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţa.
3. Recurentul a solicitat recalificarea căii de atac promovată de pârât din apel în recurs, invocând practica unor alte instanţe superioare în cauzele cu acelaşi obiect.
Legea nr. 202/2010 a fost publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010, însă, conform art. XXVIII, a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării.
De exemplu, Curtea de Apel Oradea, chiar dacă instanţele de fond s-au pronunţat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, în mod temeinic şi legal a recalificat calea de atac din apel în recurs şi, judecând cauzele, a respins recursurile.
4. Decizia nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării, ci doar acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în Monitorul Oficial, în caz contrar fiind încălcat principiul egalităţii în drepturi.
A se aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
5. La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5, alin. (1), lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia parag. 81).
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ. şi în art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
În cele din urmă, toate victimele regimului comunist au fost supuse unor tratamente inumane şi nu există niciun argument juridic, moral ori de orice altă natură, care ar putea justifica de ce unii cetăţeni pot beneficia de o despăgubire echitabilă, iar alţii nu.
6. La data prezentă, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente şi prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7 (în Anexa nr. 1), Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 şi Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1481 din 2006., aplicabile prioritar faţă de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Având în vedere faptul că legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010 pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă ca, începând cu data de 01 ianuarie 2011, prevederile art. 5, lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat aplicativitatea.
Faptul că, până la această dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil petenţilor şi nu este un temei legal ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
Invocă jurisprudenţa instanţelor naţionale în acest sens.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea, ca temeinică şi legală a hotărârii primei instanţe.
Intimatul pârât nu a depus întâmpinare.
Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidenţa, în speţă, a Deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Susţinerea vizând acordarea, de către instanţa de apel, a ceea ce nu s-a cerut nu este întemeiată.
Această ipoteză din art. 304 pct. 6 - extra petita - se referă la situaţia în care instanţa, încălcând principiul disponibilităţii, acordă ceea ce nu s-a cerut prin cererile cu care a fost învestită, în sens de acte procedurale, respectiv acţiuni, cereri reconvenţionale, cereri de intervenţie, iar nu de apărări.
În litigiul de faţă, s-ar pune, cel mult, problema depăşirii limitelor motivelor de apel, faţă de solicitarea apelantului pârât în legătură cu soluţia dată asupra acţiunii principale, ca urmare a admiterii apelului.
În speţă, nu se poate reţine, însă, acest aspect, deoarece respingerea în totalitate a acţiunii a fost determinată de motivul de ordine publică, invocat de instanţă, referitor la aplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 13 58/2.010 şi 1360/2010, iar nu ca efect al analizei motivelor de apel formulate de pârât.
Ca urmare, nu se poate reţine nici incidenţa cazului de extra petita şi nici depăşirea limitelor motivelor de apel.
2. Nici critica privind declararea apelului cu încălcarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ. nu este întemeiată.
În susţinerea acestei critici, recurentul a redat doar prima parte a textului de lege sus-menţionat, dispoziţia legală în integralitatea ei menţionând că „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Prin urmare, apelantul este în drept să invoce motive noi faţă de cele propuse la prima instanţă, bineînţeles în limitele unui alt text de lege incident, şi anume art. 294 C. proc. civ., respectiv aceste motive noi să nu constituie schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată sau cereri noi, ceea ce recurentul nu a susţinut.
De asemenea, este în drept să propună şi probe noi, cu privire la care instanţa de apel va aprecia asupra necesităţii administrării lor, dacă aceasta rezultă din dezbateri.
De altfel, în speţă, nici nu au fost administrate probe noi, pentru a se putea ridica problema încălcării textului de lege sus-menţionat.
3. Nici susţinerile privind greşita soluţie dată de instanţa de apel asupra cererii intimatului reclamant, de recalificare a apelului în recurs, nu sunt întemeiate.
Curtea de Apel a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010, când a decis asupra căii de atac exercitate de pârât ca fiind apel, iar nu recurs, aşa cum a pretins reclamantul.
Conform art. XIII pct. 1 din actul normativ sus-menţionat, de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009, „1. La art. 4, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins: „(6) Hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de Apel.";
Textul este incident, potrivit art. XXVI din aceeaşi lege, „proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi";.
Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, potrivit art. XXVIII, iar sentinţa atacată a fost pronunţată anterior, respectiv la 1 iunie 2010, astfel încât este supusă căilor de atac prevăzute de lege de la data pronunţării lor, conform art. 725 alin. (3) C. proc. civ., respectiv apel şi recurs.
Prin urmare, sentinţa atacată de pârât era supusă apelului, cum în mod corect a considerat şi Curtea.
Sub acest aspect, pretinsa jurisprudenţă contrară a altor instanţe este nerelevantă, precedentul judiciar neconstituind izvor de drept.
Susţinerile referitoare la greşita aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în speţa de faţă, de către Curtea de Apel, raportat şi la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun";, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie"; atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate";. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"; (Cauza Caracaş împotriva României, hotărârea publicată în M. Of. nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră";.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă";, fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţa nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă"; nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie cu referire la art. 6, cum tinde să susţină recurentul prin trimiterea făcută de acesta la jurisprudenţa instanţelor naţionale, care au dat câştig de cauză petenţilor în cauze similare.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea lui nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"; constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 - 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun"; în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cât priveşte pronunţarea deciziei cu încălcarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Rezoluţiilor A.P.C.E. nr. 1096/1996 şi 1481/2006, instanţa nu poate face aplicarea directă a acestora în speţa de faţă, întrucât actele internaţionale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei şi ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi nu forţă juridică directă în dreptul intern.
Referitor la solicitarea recurentului, formulată pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, de a se analiza acţiunea lui în pretenţii din perspectiva art. 3, 5 şi 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunţa pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
În consecinţă, nu este posibilă înlăturarea aplicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 în speţa de faţă, Curtea de Apel pronunţând o soluţie legală, sub aspectul aplicării acestor decizii şi respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamant.
Având în vedere aceste considerente, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva deciziei Curţii de Apel, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.I. împotriva Deciziei nr. 30 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publicăm astăzi, 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1316/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1321/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
