ICCJ. Decizia nr. 1350/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1350/2012
Dosar nr. 5425/108/2009
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad, la data de 15 octombrie 2009, reclamanta N.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, respectiv echivalentul în lei la cursul euro din ziua plăţii - cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral pricinuit prin măsurile administrative cu caracter politic la care a fost supusă.
Prin Sentinţa civilă nr. 121 din 24 februarie 2010, Tribunalul Arad, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele D.A. şi K.E.E. în calitate de moştenitoare după N.E. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă: a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare a defunctei şi a obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 90.000 euro despăgubiri sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost deportată la data de 13 ianuarie 1945 în U.R.S.S. unde a participat la „munca de reconstrucţie” în această ţară, până la data de 22 octombrie 1949.
Prin măsura abuzivă a deportării, mamei reclamantelor i s-a cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, a influenţat şi relaţiile sociale - onoarea, reputaţia, aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.
Caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supusă mama reclamantelor a rezultat din adeverinţa nr. 33979/1969 eliberată de către Ministerul Muncii în baza adresei nr. V2-1508/1971 eliberată de Ministerul Asigurărilor Sociale al fostei U.R.S.S. Ucrainene, iar mama reclamantelor a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990 potrivit Hotărârii nr. 522 din 14 februarie 1991.
Reţinând incidenţa prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 precum şi îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 C. civ., instanţa a constatat că acţiunea este întemeiată.
De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene care este obligatorie în egală măsură, ca şi normele Convenţiei întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, s-a considerat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile, dând eficienţă şi celorlalte drepturi consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14.
Prin Decizia nr. 387 A din 28 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost respins apelul reclamantelor şi admiţând apelul pârâtului a fost schimbată sentinţa instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii introductive.
Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părţi, curtea de apel de apel, a examinat hotărârea atacată în raport, de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., prin prisma efectelor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel a reţinut că reclamantele nu au dreptul la despăgubiri morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. 4 din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă, iar dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantelor, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu s-a reţinut nici faptul că reclamantele aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impunea cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel au declarat recurs reclamantele D.A.M. şi K.E.E. indicând ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susţinut că în mod greşit s-a apreciat că Decizia nr. 1358/2010, pronunţată de Curtea Constituţională îşi produce efectele în cauză, întrucât acţiunea a fost promovată în anul 2009, când dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare şi că modificările legislative nu-şi produc efectele decât dacă se invocă excepţiile de neconstituţionalitate, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurentele reclamante invocă greşita aplicare în cauză a Deciziei nr. 1358/2010, pronunţată de Curtea Constituţională, în raport de faptul că acţiunea reclamantei este introdusă anterior pronunţării acesteia, iar excepţia de neconstituţionalitate nu a fost invocată în cauză.
Cu privire la această critică se constată că problema care se cere a fi lămurită este dacă măsura de deportare în U.R.S.S. luată asupra autoarei recurentelor reclamante intră sau nu sub incidenţa Legii nr. 221/2009, aspect în funcţie de care se va analiza temeiul de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Măsura administrativă cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menţionate la literele a) - f).
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de mama reclamantelor i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
În speţă, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17 - 45 ani şi femei de 18 - 30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.
Mama reclamantelor a fost deportată pentru simplul fapt al naşterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege.
Prin adeverinţa nr. 33979 din 1969 emisă de Ministerul Muncii se dovedeşte faptul că autoarea reclamantelor a participat în perioada 13 ianuarie 1945 - 22 octombrie 1949 la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. Această perioadă prin Hotărârea nr. 522 din 14 februarie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 a fost considerată ca vechime în muncă, stabilindu-se totodată autoarei recurentelor reclamante şi o indemnizaţie lunară.
Faţă de considerentele expuse, potrivit cărora Legea nr. 221/2009 nu este incidentă în speţă, nu se mai impune analizarea motivului de recurs privind aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, întrucât aceasta este subsidiară incidenţei Legii nr. 221/2009.
Aşa fiind, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D.A.M. şi K.E.E. împotriva Deciziei nr. 387A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1340/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1351/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
