ICCJ. Decizia nr. 1340/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1340/2012
Dosar nr. 26451/3/2008
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin contestaţia din 08 iunie 2008, contestatoarea P.A. a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 10675 din 2 iunie 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti şi restituirea în natură a suprafeţei de 183 mp teren, situat în Bucureşti, str. B.N., fosta str. S.F.I., identică cu str. C., sectorul 3.
Prin Sentinţa civilă nr. 472 din 01 aprilie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a pornit de la constatarea că intimatul a recunoscut dreptul de proprietate al contestatoarei cu privire la terenul în cauză, astfel încât obiectul analizei prezentei contestaţii nu îl reprezintă calitatea de persoană îndreptăţită a contestatoarei, ci dreptul acesteia la restituirea în natură, statuând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cu care, în cazul în care construcţiile pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întreg imobilul, precum şi dispoz. art. 10 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Pentru stabilirea situaţiei terenului, în cauză a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea topografie.
Analizând raportul de expertiză, tribunalul a constatat că întregul terenul este afectat amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, ce fac imposibilă restituirea în natură şi a înlăturat concluziile expertului care menţionau că parte din teren (149 mp) este susceptibil de a fi restituit în natură.
Sub acest aspect, tribunalul a arătat că, în aplicarea dispoziţiilor legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii, concluziile raportului de expertiză se impun judecătorului numai în privinţa stabilirii situaţiei de fapt, nu şi cu privire la concluziile trase de expert cu privire la posibilitatea restituirii în natură. Stabilirea caracterului liber al terenul este un atributul instanţei de judecată.
Împotriva sentinţei a declarat apel contestatoarea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe considerentul că, deşi a demonstrat că terenul pretins poate fi restituit în natură, cu încălcarea art. 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001, cât şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, instanţa a respins acţiunea.
Prin Decizia civilă nr. 280A din 15 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat.
Pentru a pronunţa această hotărâre curtea de apel a reţinut că, în mod corect instanţa de fond a constatat incidente cauzei dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Conform acestor texte, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Sintagma „ocuparea întregului teren” nu vizează numai ipoteza ocupării efective a terenului de către construcţii noi, ci şi ipoteza terenurilor afectate servituţilor legale şi a altor amenajări de utilitate publică a localităţilor rurale şi urbane, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 11 alin. (3) din aceeaşi lege.
În astfel de situaţii, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, situaţie în care, se află şi contestatoarea.
Este adevărat că, în baza art. 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
Prin dispoziţiile art. 11 alin. (3) şi (4) din lege, se instituie în mod expres excepţii de la acest principiu.
Ca urmare, instanţele sunt obligate ca, în cazul în care situaţiile de fapt rezultate din probe se înscriu în categoria excepţiilor de la principiul restituirii în natură, să facă aplicarea acestora şi nu a regulii generale.
De asemenea, reţine curtea, din raportul de expertiză întocmit la prima instanţă de către expert D.M.A., rezultă că, din suprafaţa de 183 mp teren solicitată a fi restituită în natură, 10 mp (S5) reprezintă trotuar, 14 mp (S3) aleea de acces spre blocul de locuinţe şi 67 şi respectiv 68 mp teren (S2 şi S4), spaţiu verde în faţa blocului.
Niciuna din aceste suprafeţe de teren defalcate nu poate fi restituită în natură, căci s-ar obstrucţiona calea de acces de la stradă, către blocul de locuinţă şi s-ar elimina spaţiul verde de lângă acesta, iar, pe sub parcelele S2, S3 şi S4, este amplasată o conductă subterană de apă.
Ca urmare, Curtea a constatat că terenul solicitat de contestatoare este afectat servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, astfel încât nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs reclamanta P.A. invocând, formal, dispoziţiile art. 309 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a Legii 10/2001, pronunţând decizia criticată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 şi 9 din legea menţionată şi cu încălcarea dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în cauză fiind posibilă restituirea în natură a imobilului notificat, astfel cum rezultă şi din concluziile raportului de expertiză.
Examinând recursul în raport de excepţia de tardivitate invocată din oficiu a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a respinge, ca tardiv, recursul declarat pentru următoarele considerente:
Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.
În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.
Conform dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Or, în speţa dedusă judecăţii se constatată că potrivit actelor şi lucrărilor dosarului termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispoziţiile legale anterior citate, a fost depăşit, respectiv, Decizia nr. 280A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost comunicată la 11 aprilie 2011, astfel cum rezultă din dovada de comunicare, iar recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 aprilie 2011.
Astfel, în cauză se constată că recurenta a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat recursul cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de textul menţionat, împrejurare faţă de care, dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei de tardivitate, celelalte aspecte subsumate motivelor de recurs nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, excepţia tardivităţii fiind o excepţie de procedură absolută şi dirimantă, peremptorie, ce face de prisos analiza fondului.
Pentru considerentele expuse urmează a respinge ca tardiv recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva Deciziei nr. 280A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1331/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1350/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
