ICCJ. Decizia nr. 1321/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1321/2012
Dosar nr. 9694/3/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul P.F.M. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 290.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 6 luni şi două zile în care, împreună cu familia sa, a avut stabilit domiciliu obligatoriu, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin Sentinţa civilă nr. 1007 din 10 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamant şi a obligat pe pârât la plata sumei de 2.500 euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. de la momentul plăţii efective) către reclamant, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamantul a fost strămutat la data de 18 iunie 1951, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, împreună cu tatăl său, P.M., şi cu mama sa, P.R., din localitatea Tomnatic Timiş, fixându-se domiciliu obligatoriu în localitatea Mărculeştii Noi Slobozia.
Această restricţie domiciliară a fost ridicată la data de 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I nr. 6200/1955.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, luată ca urmare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, reclamantul, care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, are dreptul de a solicita instanţei de judecata acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ţinându-se seama şi de masurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, prin Decretul-Lege nr. 118/1990.
Tribunalul a reţinut, cu privire la cuantumul acestor despăgubiri, că, în prezenta cauză, reclamantul nu a primit despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990
În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, instanţa a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoaşterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative suferite de reclamant reprezintă în sine o reparaţie a acestui prejudiciu.
În consecinţă, ţinându-se cont de gravitatea suferinţelor resimţite de reclamant, precum şi faptul că acesta nu a mai primit alte despăgubiri, Tribunalul a acordat reclamantului despăgubiri de 2.500 de euro, în echivalent în lei la data plătii, cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul P.F.M. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia nr. 156 A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat, în tot, sentinţa atacată şi a respins acţiunea, ca nefondată.
A respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Examinând apelurile formulate, în raport de împrejurarea că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamantul a promovat acţiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale sus-menţionată.
Este adevărat că, la data intentării acţiunii şi judecăţii în primă instanţă, exista un drept recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Dar, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii Constituţionale din 20 şi 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi art. I pct. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au încetat, întrucât, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au pus de acord dispoziţiile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În acest sens, se aplică prevederile art. 147 din Constituţia României, conform cu care dispoziţiile din legile şi ordonanţe în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Ca urmare, instanţa de apel se află în situaţia de a aplica o prevedere legală care nu mai există, (fiind declarată neconstituţională), unei situaţii juridice, ale cărei efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.
În consecinţă, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant şi stat nu şi-a produs efectele până la data declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă în acest sens, Curtea nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu preţul supravieţuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au rămas lipsite de obiect.
Argumentul potrivit căruia, la data intentării acţiunii - 23 februarie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, şi, deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecăţii, nu constituie o speranţă legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o speranţă legitimă în dobândirea proprietăţii.
În acest sens, este relevantă Decizia asupra admisibilităţii din 02 decembrie 2008, în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, prin care instanţa de contencios a drepturilor omului a statuat că dispoziţiile din legea referitoare la obţinerea compensaţiilor au fost anulate nu ca urmare a unei decizii a unui organism ad hoc, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curţii, în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o speranţă legitimă în obţinerea compensaţiilor respective.
Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituţia României şi a Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 şi nr. 1481, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, a reţinut pe bună dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, cât şi a O.U.G. nr. 214/1999, România a acordat satisfacţie morală şi materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, aşa încât nu se pune problema încălcării lor.
Intervenţia Curţii Constituţionale, prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, face inutilă analizarea motivelor de apel formulate de părţi, care vizează aspecte de fond anterioare deciziei Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.F.M., criticând-o pentru următoarele motive:
La momentul declarării ca neconstituţional a art. 5 lit. a) din Legea 221/2009, recurentul se afla în posesia unei hotărâri prin care se dispusese să primească suma de 2.500 euro cu titlu de despăgubiri morale ca urmare a deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, iar cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de pronunţarea celor două decizii. La momentul introducerii acţiunii, art. 5 alin. (1) lit. a) se afla în vigoare.
Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 cu privire la necesitatea respectării principiului neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont şi de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a C.E., care se aplică prioritar în raport de art. 20 din Constituţia României.
În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M.Of. nr. 761/15.11.2010, că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) este similară Decretului-Lege 118/1990, cu consecinţele respective, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
De asemenea, Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, fiind elaborată şi adoptată după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara nedreptăţile comise de regimul politic anterior şi cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să îşi exercite drepturile fundamentale.
Acestea sunt considerentele în temeiul cărora recurentul apreciază că persoanele faţă de care s-au luat măsuri administrative politice sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al celor două acte normative anterioare, Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi, implicit, a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Mai mult decât atât, sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Niţă contra României, Bursuc contra României, Barbu Anghelescu contra României
Recurentul a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea, în tot, a hotărârii recurate, admiterea apelului şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
Intimatul pârât nu a depus întâmpinare.
Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidenţa, în speţă, a Deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Susţinerile referitoare la greşita aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în speţa de faţă, de către Curtea de Apel, raportat şi la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaş împotriva României, Hotărârea publicată în M. Of. nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie cu referire la art. 6, cum tinde să susţină recurentul prin trimiterea făcută de acesta la jurisprudenţa neunitară a instanţelor naţionale.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea lui nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 - 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cât priveşte pronunţarea deciziei cu încălcarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Rezoluţiei Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996, instanţa nu poate face aplicarea directă a acestora în speţa de faţă, întrucât actele internaţionale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei şi ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi nu forţă juridică directă în dreptul intern.
Referitor la solicitarea recurentului, formulată pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, de a se analiza acţiunea lui în pretenţii din perspectiva art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunţa pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 în raport de actele de reparaţie anterioare nu fundamentează menţinerea temeiului juridic al acţiunii de faţă, din moment ce, atunci când a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, Curtea Constituţională a avut în vedere existenţa tuturor acestor legi şi tocmai dubla reparaţie acordată prin Legea nr. 221/2009, în opoziţie cu caracterul de complinire al acestui act normativ, invocat de reclamant, a stat la baza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.
În consecinţă, nu este posibilă înlăturarea aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în speţa de faţă, Curtea de Apel pronunţând o soluţie legală, sub aspectul aplicării acestei decizii şi respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamanţi.
Având în vedere aceste considerente, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva deciziei Curţii de Apel, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.F.M. împotriva Deciziei nr. 156 A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1317/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1331/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
