ICCJ. Decizia nr. 132/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 13 mai 2010 pe rolul Tribunalului Ialomița, reclamantul T.V. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri civile în cuantum de 1.500.000 euro în echivalent lei la curs B.N.R. din ziua plății reprezentând prejudiciu moral rezultat din condamnarea politică suferită și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1558/ F din 26 iulie 2010, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis, în parte, cererea, și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, către reclamant, a echivalentului în lei la data achitării sumei de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că din copia extrasului de pe sentința penală nr. 715 din 18 aprilie 1949 a Tribunalului Militar Cluj, secția penală, a rezultat că numitul T.V. a fost condamnat la 10 ani temniță grea și 6 ani degradare civică pentru crimă și uneltire contra ordinei sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. combinat cu art. 157 C. pen.
Reclamantul a început executarea pedepsei la data de 18 iunie 1948 și a fost pus în libertate la data de 15 iunie 1958 din Penitenciarul Aiud.
Conform actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei a rezultat că reclamantul beneficiază de indemnizația de 1.998 lei lunar în baza Hotărârii nr. 747 din 21 noiembrie 1991 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 și i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin Decizia nr. 388 din 19 februarie 2009 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999.
Față de probatoriile administrate, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică, respectiv, condamnarea la 10 ani temniță grea și 6 ani degradare civică pentru crimă și uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. combinat cu art. 157 C. pen.
în stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și modul în care aceste consecințe au fost resimțite de către persoana condamnată, instanța a apreciat că pentru prejudiciul moral suferit se cuvine acordarea de despăgubiri al căror cuantum a fost apreciat la nivelul sumei de 10.000 euro.
împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.
Reclamantul T.V. a arătat că, sub aspectul cuantumului daunelor morale, se impunea acordarea unei sume mult mai mari având în vedere condamnarea abuzivă la care a fost supus pentru 13 ani, suferințele fizice și psihice pe care le-a avut de îndurat în acea lungă și grea perioadă, lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputația, numele, încrederea acordată în societate, diminuarea miturilor și multe alte nemulțumiri și neajunsuri.
Reclamantul a mai arătat că prin condamnare i s-au cauzat prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat și asupra vieții ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relații sociale.
De asemenea, aceasta a produs consecințe și în planul vieții private a reclamantului, când și după eliberare a întimpinat greutăți nenumărate, nu a putut găsi ușor un loc de muncă, nu a avut acces la toate specializările dorite, a reluat de la început facultatea, veniturile fiindu-i mult diminuate.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că, în raport de jurisprudența CEDO în materie de despăgubiri morale și de criteriile avute în vedere de către aceasta la stabilirea lor, în sensul că despăgubirile trebuie să aibă un caracter rezonabil, prejudiciul acordat de către instanța de fond este excesiv.
Pe de altă parte, la data de 01 iulie 2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, publicată în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, care a plafonat cuantumul despăgubirilor morale, plafonare la care instanța trebuie să se raporteze atunci când apreciază asupra cuantumului acestora.
Pârâtul a mai arătat că drepturile acordate până în prezent reclamantului în virtutea actelor normative Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv, O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare, acoperă prejudiciul moral suferit de către acesta.
Prin decizia civilă nr. 135/ A din 9 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, lipsind astfel de temei juridic pretențiile reclamantului, care însă a beneficiat de o reparație parțială prin drepturile recunoscute în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Instanța de apel a mai reținut că efectele pentru viitor ale deciziilor instanței constituționale, în controlul "a posteriori", semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, ori, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel, nefiind deci definitivă.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.
în raport de reținerea neconstituționalității textului legal invocat în susținerea acțiunii, instanța de apel a constatat că nu se impune a mai fi analizate motivele de apel invocate de părți în susținerea criticilor formulate împotriva sentinței pronunțate la fond, soluția fiind pronunțată în baza acestui motiv de ordine publică, prioritar.
împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul T.V., arătând că, prin soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate care a paralizat norma legală ce constituia temeiul juridic al acordării daunelor morale, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia legea are efecte numai pentru viitor.
Cum o astfel de decizie are putere de lege, ea nu poate fi incidentă în cauzele înregistrate anterior publicării sale în M. Of. al României, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.
De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.
Pe de alta parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplica retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizata cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță judecătorească, ingerință care nu este proporțională cu scopul urmărit.
Reclamantul a mai arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 20 din Constituție care statuează asupra priorității reglementărilor internaționale și că decizia de neconstituționalitate în discuție nu împiedică acordarea acestei priorități în soluționarea cauzei.
Instanța de apel a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești sunt diferite și chiar contradictorii.
De asemenea, reclamantul a mai arătat că au fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Rezoluțiile nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția Adunării Generale O.N.U. nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, practica judiciară comunitară în materie, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor cu referire la noțiune de "bun" și de "speranță legitimă", art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil.
Recursul formulat este nefondat.
Recurentul critică decizia recurată în primul rând pentru încălcarea principiului neretroactivității legii civile, critică pe care înalta Curte o va înlătura ca nefondată.
Principiul neretroactivității nu a fost nesocotit de instanța de apel, acesta neavând în conținutul său conceptual semnificațiile enunțate de recurente, câtă vreme în pricina acestora nu fusese pronunțată o soluție definitivă la momentul pronunțării Deciziei Curții Constituționale; dimpotrivă, considerarea ca fiind în vigoare în continuare dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 după Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și reținerea acestui temei juridic și la data soluționării apelului, ar fi avut semnificația ultraactivității legii, ceea ce nu poate fi primit.
Argumentele pentru care instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului, au vizat atât inexistența temeiului juridic invocat de reclamant în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la 21 octombrie 2010, cât și inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării aplicată autorului reclamantelor.
în acest context, susținerile recurentului - reclamant relative la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului nu au suport și urmează a fi înlăturate ca atare.
Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994.
Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.
Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.
în cauză, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, situație în care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurentele.
în același timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data la care norma internă - ulterior constatată a fi neconstituțională - era în vigoare.
Acest aspect a fost tranșat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, care își produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia fiind publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Prin decizia în interesul legii, s-a statuat că, "urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.".
Această dispoziție a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanței de contencios constituțional asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.
în raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamantului.
De asemenea, și celelalte critici ale recurentului reclamant privitoare la încălcarea altor instrumente de drept internațional public cu valoare de principiu în dreptul intern, sunt lipsite de relevanță în absența unui mecanism de sancționare directă în sistemul românesc de drept a eventualei neîndepliniri a unei recomandări, precum și dată fiind preeminența Convenției europene a drepturilor omului și mecanismul său de aplicare directă de către instanțele naționale, anterior evaluat.
în aceste condiții, înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6019/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4794/2012. Civil → |
|---|
