ICCJ. Decizia nr. 5533/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 21328/3/2010, reclamantul H.G.M., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, R.C. și R.M., a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin fraudă, având la bază un contract de închiriere încheiat prin fals și uz de fals, astfel încât acțiunea în constatarea nulității este imprescriptibilă.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 956 din 4 iunie 2010, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an (termenul a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a legii.
Chiar dacă, în conformitate cu dispozițiile care reglementează nulitatea actului juridic, această sancțiune a nulității absolute este imprescriptibilă, tribunalul a reținut că în cauză este vorba de un contract de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, având ca obiect un imobil ce cade sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 și prin urmare, devin incidente dispozițiile legii speciale, derogatorii de la dreptul comun, dar care au un caracter imperativ.
Referitor la susținerea reclamantului potrivit căreia prescripția ar fi fost întreruptă prin cererile de chemare în judecată, prin care s-a solicitat retrocedarea imobilului, tribunalul a reținut că, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează cauzele de întrerupere a prescripției extinctive și care pot fi aplicate în cauză, în lipsa unor prevederi în legea specială, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă și printr-un act începător de executare.
Tribunalul a reținut că, deși reclamantul a invocat al doilea caz de întrerupere a prescripției, în cauză nu a intervenit această împrejurare, întrucât nu a mai formulat o altă cerere de constatare a nulității absolute a acestui contract de vânzare - cumpărare, iar cererile de retrocedare a bunului, care au un alt obiect decât cel al cererii de față, de constatare a nulității actului de vânzare - cumpărare, nu au efect întreruptiv al prescripției pentru cererea cu care instanța a fost în mod expres învestită.
De asemenea, tribunalul a constatat că reclamantul nu a invocat și nici dovedit vreun caz de suspendare a prescripției extinctive, și nici nu a formulat o cerere de repunere în termenul de prescripție, așa încât introducerea prezentei cereri abia la data de 29 aprilie 2010, a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitoare la termenul în care trebuia formulată acțiunea de constatare a nulității absolute.
împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 287/ A din 16 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H.G.M.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:
în esență, apelantul a criticat sentința pe motiv că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv se susține că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat prin fraudă, având la bază un contract de închiriere încheiat prin fals și uz de fals, astfel încât acțiunea în constatarea nulității este imprescriptibilă.
Potrivit art. 45 alin. (5) din lege, "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentei legi". Această dispoziție specială a fost menită să grăbească clarificarea situației juridice a imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 și să curme pe viitor, mai exact după 13 iulie 2002, orice contestații sau procese privind titlul juridic în temeiul căruia sunt stăpânite și folosite asemenea imobile.
Așadar, indiferent de cauza de nulitate absolută ori relativă - dreptul la acțiunea în anulare a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil de către stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Frauda, respectiv falsul și uzul de fals sunt motive de nulitate absolută, însă și în acest caz se aplică dispozițiile art. 45 alin. (5) din lege.
Ca atare, nu se impunea administrarea de probe care să dovedească falsul și uzul de fals.
Mai mult, apelantul reclamant a susținut că la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare a stat un contract de închiriere obținut prin fals și deci, pârâții - cumpărători nu au avut calitatea legală de chiriași, calitate cerută de art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Și motivului de nulitate invocat - nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 - i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată.
Neîntemeiat este și motivul de apel potrivit căruia instanța de fond era obligată să cerceteze nulitatea contractului de închiriere, întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Instanța nu a fost învestită cu o cerere separată de constatare a nulității contractului de închiriere, astfel încât în mod corect a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune numai din perspectiva dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul H.G.M.
Prin motivele de recurs se invocă cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., sens în care se arată următoarele:
Sub un prim aspect - de ordin procedural - se învederează faptul că acest dosar s-a soluționat cu lipsă de procedură, întrucât pârâtul-intimat SC C. SA a fost citat în mod eronat la fostul său sediu din București, sectorul 5, strada Dr. Turnescu (sediu care nu mai există de mai mulți ani), în loc de a fi citat la actualul său sediu din strada Pasteur (adresă indicată de această instituție încă prin adresa din 15 martie 2003, existentă la dosar).
în aceste condiții, toate actele de procedură și comunicările din dosar au fost făcute la vechea adresă, ceea ce impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
Sub un al doilea aspect, se susține că greșit s-a considerat că s-ar fi prescris dreptul reclamantului la acțiune - conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - întrucât ar fi invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare al soților R. pentru ap. 2, etaj 1 din strada Dr. L.
Este de precizat că s-a solicitat constatarea nulității absolute a operațiunii de cumpărare a acestui apartament în condițiile Legii nr. 112/1995, "în calitate de chiriași ai apartamentului" - de către soții R.C. și R.M. - pentru faptul utilizării, la cumpărare, a unui contract de închiriere falsificat - situație reclamată încă din anul 1999 de titularul contractului real, numitul L.M., la organele de anchetă penală, pentru acest fals și uz de fals.
Este cunoscut că orice termen de prescripție curge de la data când persoana în cauză a luat cunoștință de acest fapt - instituția "prescripției" fiind o sancțiune a inactivității celui îndreptățit a ataca acest act.
în cazul de fată H.G.M. a luat cunoștință de situația sus-invocată abia la data de 26 noiembrie 2010, când Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București i-a comunicat, personal, Rezoluția nr. 2975//P/2008 - de care nu a știut nimic, deoarece acesta locuiește de mult timp în Franța.
Sub un alt aspect, instanța în mod greșit a respins probatoriul cu relațiile cerute de la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București și de la SC C. SA - pentru a se trimite dosarul penal și dosarul cu toate actele de la întocmire a contractului de închiriere folosit de soții R. la cumpărarea apartamentului.
Instanța a respins greșit acest probatoriu - iar în cuprinsul deciziei - a susținut că și dacă ar fi vorba de "o nulitate absolută" și deși, constată că falsul si uzul de fals sunt motive de nulitate absolută, tot sunt eliminate de prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:
Luând în examinare critica vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin necitarea pârâtei SC C. SA la adresa actuală din str. Pasteur din București, în calea de atac a apelului, înalta Curte constată că nu este fondată, deoarece această nulitate poate fi invocată în căile de atac, însă numai de partea care a suferit vătămarea, nu și de partea adversă în proces. Aceasta, deoarece, în cazul nerespectării dispozițiilor legale privitoare la citare, vătămarea constă în însăși imposibilitatea în care s-a găsit partea, care nu a fost încunoștințată despre proces, de a-și face apărarea, precum și în pronunțarea unei hotărâri prin care a pierdut procesul. Or, în speță, însăși soluția pronunțată de instanțele anterioare, aceea de respingere a acțiunii reclamantului, înlătură prezumția de prejudiciere a pârâtului necitat legal, care, în aceste condiții, își realizează drepturile contestate în justiție.
Prin urmare, acest motiv nu atrage casarea deciziei curții de apel în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece lipsa de procedură constituie o nulitate relativă ce poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată prin neobservarea formelor legale de citare, respectiv, în cauza de față, de pârâta SC C. SA, nu și de recurentul reclamant H.G.M.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, privind aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care s-a pornit o acțiune de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin fraudă, având la bază un contract de închiriere încheiat prin fals și uz de fals, înalta Curte constată că nu este fondat.
în speță, prin acțiunea dedusă judecății s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentei legi".
Prin urmare, indiferent de cauza de nulitate absolută ori relativă - dreptul la acțiunea în anulare a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (termenul a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001).
Așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, această dispoziție specială a fost menită să grăbească clarificarea situației juridice a imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 și să curme pe viitor, mai exact după 13 iulie 2002, orice contestații sau procese privind titlul juridic în temeiul căruia sunt stăpânite și folosite asemenea imobile.
în ceea ce privește critica că instanța de apel a respins greșit probatoriul cu relațiile cerute de la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București și de la SC C. SA - pentru a se trimite dosarul penal și dosarul cu toate actele de la întocmire a contractului de închiriere folosit de soții R. la cumpărarea apartamentului, înalta Curte constată că instanța nu a fost învestită cu o cerere separată de constatare a nulității contractului de închiriere, astfel încât în mod corect a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune numai din perspectiva dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Pentru toate aceste considerente, înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7497/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5661/2012. Civil → |
|---|
