ICCJ. Decizia nr. 3769/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 841 din 19 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, învestit ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 348 din 15 ianuarie 2009 a Judecătoriei Sectorului 2 București -, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Sf. G.N.C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
în consecință, a constatat că reclamanta a dobândit, prin uzucapiunea de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenurilor în suprafață de 16.490 mp situate în București, șos. Pantelimon nr. x și șos. Pantelimon nr. y, reprezentând curtea bisericii și cimitirul parohial, conform mențiunilor inserate în raportul de expertiză topo întocmit de expert N.A. și a constatat că reclamanta a dobândit prin accesiune imobiliară, dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate, respectiv lăcașul de cult cu 2 turle, oficiul parohial, capela, anexe și clopotnița.
în prealabil, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâți.
în motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta a dobândit inițial terenul pe care s-a construit biserica în anul 1877, terenul fiind donat de către numitul C.D., poreclit C., ulterior acesta donând și terenul în suprafață de 14.000 mp cu destinația de Cimitir Parohial. în curtea bisericii s-au mai edificat, în afară de lăcașul de cult, o clopotniță, un oficiu parohial și o capelă.
Reclamanta a probat cu înscrisuri faptul că în privința bunurilor pe care le stăpânește figurează înregistrată cu rol fiscal nr. x la Administrația Financiară sector 2, însă este scutită de plata impozitului, întrucât este unitate de cult religios.
Tribunalul a constatat că reclamanta a exercitat o posesie utilă de peste 30 de ani în privința imobilelor pe care le deține și care au fost identificate prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, astfel că sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 1847 C. civ.
Pârâții nu au administrat în cauză vreo probă din care să rezulte că reclamanta a fost tulburată în exercitarea posesiei asupra bunurilor imobile cu privire la care solicită a se constata intervenită prescripția achizitivă de 30 de ani. De asemenea, reclamanta este proprietara construcțiilor edificate, respectiv locașul de cult cu 2 turle, oficiul parohial, capela, anexele și clopotnița, prin accesiune imobiliară, în aplicarea dispozițiilor art. 492 C. civ., care prezumă că proprietarul terenului a edificat construcțiile sau plantațiile de pe teren.
Tribunalul a respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, pârâții fiind singurii în măsură să conteste eventual dreptul de proprietate al reclamantei în privința imobilelor în litigiu, câtă vreme suprafețele de teren identificate prin raportul de expertiză topo nu au fost revendicate de vreo persoană fizică ori juridică în conformitate cu actele normative în vigoare. Chiar în ipoteza în care s-ar considera că este vorba despre bunuri fără stăpân, acțiunea în constatarea uzucapiunii și respective a accesiunii imobiliare ar trebui promovată în contradictoriu cu statul în calitate de pârât, în raport și de prevederile art. 85 din Legea nr. 36/1995 și ale Legii nr. 455/2006.
Prin decizia nr. 348 din 31 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul - pârât Municipiul București, prin Primarul General și de către apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței menționate.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la calitatea procesuală pasivă în cererea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, că, în măsura în care dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul unei persoane printr-un mod originar de dobândire a proprietății, precum uzucapiunea sau ocupațiunea, se consideră că proba existenței acestui drept, în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., presupune producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic translativ de proprietate.
Or, în cauza de față, nu există nicio asemenea dovadă din care să reiasă persoana fizică sau juridică care este titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor situate în București, Șos. Pantelimon nr. x, sector 2 și Șos. Pantelimon nr. y.
Astfel, potrivit adresei din 22 februarie 2010 emise de Direcția Venituri Buget Local Sector 2, pentru terenurile situate în Șos. Pantelimon nr. x în suprafață de 1.760 mp și Șos. Pantelimon nr. y, în suprafață de 15.616 mp, nu figurează înregistrat niciun agent economic în evidențele fiscale.
De asemenea, conform situației juridice comunicate de Primăria Municipiului București cu adresa din 01 octombrie 2009, există informații pentru o altă suprafață de teren situată la aceeași adresă, de 363 mp, preluată de stat în baza Decretului Consiliului de Stat din 19 septembrie 1985 și respectiv pentru terenul cu categoria de folosință "cimitir" în suprafață de 11.570 mp, înscris ca proprietate de stat, fără a exista însă vreun titlu de preluare în acest sens, cu posesor la data întocmirii evidențelor Arhiepiscopia Ortodoxă București.
în condițiile în care nici autoritățile publice nu au identificat un proprietar al terenului în litigiu, nu s-ar putea reproșa reclamantei lipsa de diligență în îndeplinirea obligațiilor procesuale ce îi revin conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ. în identificarea proprietarului care are legitimare procesuală pasivă și, pe cale de consecință, nu se poate exclude caracterul imobilului de "bun fără stăpân".
A impune reclamantei efectuarea unor demersuri suplimentare ar constitui o sarcină disproporționată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja interesele eventualului proprietar al bunului stăpânit de către aceasta din anul 1877, și, pe de altă parte, dreptul lor de acces la o instanță pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii.
Prin urmare, în documentele oficiale proprietarul imobilelor nu este cunoscut, situație în care, în raport de art. 646 C. civ., acestea întrunind condițiile pentru a fi considerate bunuri fără stăpân, aparțin statului (în sens generic), fără a se impune și constatarea respectivei situații printr-un act emis de o autoritate în acest sens. Reținând că bunul a intrat în patrimoniul statului pe acest temei juridic, iar nu ca urmare a preluării unei succesiuni vacante, Curtea a înlăturat criticile vizând condițiile în care se constată vacanța succesorală și persoana juridică în patrimoniul căreia ar intra dreptul de proprietate astfel dobândit.
în aceste condiții, dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparține, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniului privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale.
în lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităților administrativ teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unitarilor administrativ teritoriale, și anume interesul, național sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din același act normativ.
Având în vedere că nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului la care fac referire art. 19-20 din Legea nr. 213/1998 și, cu atât mai mult, a bunurilor din domeniul privat al statului, este dificil de stabilit dacă bunurile aparținând cultelor religioase vor fi considerate de interes național sau local, în funcție de constatările ce se vor face cu privire la valoarea lor istorică sau artistică. Aceasta constituie rațiunea primă pentru care, prin art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006, s-a prevăzut că: "Acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate", ceea ce permite a se considera că sfera persoanelor care au legitimare procesuală pasivă în asemenea cauze este foarte largă.
Pe cale de consecință, reținând că ambii apelanți pârâți constituie la acest moment și până la finalizarea procedurilor legale autorități interesate, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a apreciat că ambii apelanți pârâți au calitate procesuală pasivă în cauză.
în ceea ce privește fondul cauzei, s-a apreciat că, în mod corect, tribunalul a admis cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii, în temeiul art. 1837 C. civ., dată fiind exercitarea posesiei asupra terenurilor timp de 30 de ani și fiind îndeplinite condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia potrivit art. 1847 C. civ., respectiv să fie utilă, în sensul că posesia nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuității, violenței, clandestinității și echivocului.
Din declarația martorului audiat s-a reținut că reclamanta a exercitat o stăpânire neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar asupra terenurilor, pe care a ridicat o serie de construcții, exercitând astfel acte materiale asupra sa.
în consecință, fiind astfel dovedit în cauză elementul material al posesiei, Curtea a constatat că, drept urmare a aplicării prezumției instituite de art. 1854 C. civ., care face din elementul material al posesiei dovada elementului intențional, prezumție ce nu a fost răsturnată în cauză printr-o dovadă contrară, reclamanta a probat posesia exercitată începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea. Intenția de a stăpâni bunul pentru sine și de a se comporta ca proprietar este demonstrată și de faptul că și-a asumat această calitate în fața Comisiei pentru înființarea cărților funciare, așa cum rezultă din procesul verbal întocmit la 7 octombrie 1940, precum și de faptul că a participat în anul 1969 la inventarierea bunurilor cu valoare istorică, artistică și documentară.
în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, Curtea a reținut că, în privința construcțiilor edificate de către reclamantă pe suprafața de teren în litigiu, sunt incidente prevederile art. 492 C. civ., care instituie o prezumție legală relativă, susceptibilă de a fi răsturnată prin dovada contrară, potrivit căreia o construcție edificată pe un teren se consideră a fi fost ridicată de către proprietarul terenului respectiv, în nume propriu și pe cheltuiala sa.
Sub un alt aspect, pus în discuție de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a mai reținut că imobilele în litigiu nu au făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislația românească prin Constituția României din anul 1991.
Distincția dintre domeniul public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de Codul civil care, dispunând prin art. 1844 că "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț", creează un regim juridic preferențial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și unităților administrativ teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea distincție nu a mai fost făcută după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară și la proprietatea statului. De asemenea, Constituția din 1952 ca și cea din 1965 se refereau în art. 5-9, respectiv art. 6-9 la proprietatea particulară, precum și la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat și cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziție prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărțită în două categorii, publică și privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă.
în aceste condiții, nu se justifică asimilarea proprietății de stat domeniului public din legislația anterioară și supunerea acesteia regimului juridic instituit de Codul civil.
Tocmai pentru că legislația din perioada 1948-1991 nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunurile care fac obiectul cererii de chemare în judecată nu puteau avea un asemenea caracter. Din contră, ele s-a aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844.
împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a susținut că, în mod greșit, s-a apreciat că Municipiul București are legitimitate procesuală în cauză, singura entitate a cărei chemare în judecată se justifică fiind Statul Român.
Municipiul București nu a fost și nu poate fi socotit proprietarul nediligent, neglijent al imobilului teren litigios, deoarece nu a avut niciodată în patrimoniu acest teren și, ca atare, nu poate fi sancționat prin constatarea împlinirii prescripției achizitive de 30 de ani în favoarea intimatei-reclamante.
De asemenea, și în privința accesiunii imobiliare cu privire la construcțiile aflate pe terenul pretins a fi fost uzucapat, legitimarea procesuală pasivă aparține Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, singura persoană juridică ce trebuie să figureze în calitate de pârât în această pricină.
în dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că excepția lipsei calității sale procesuale pasive a fost, în mod greșit, respinsă, în condițiile în care, la dosarul cauzei, nu s-au depus suficiente probe din care să reiasă în mod indubitabil faptul că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al Statului Român.
Uzucapiunea fiind o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent, care, prin pasivitatea sa, s-a desesizat de bun, nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al Statului a imobilului în litigiu.
în aplicarea art. 680 C. civ. și a dispozițiilor art. 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, simplul fapt că succesiunea unei persoane nu a fost dezbătută nu echivalează automat, din punct de vedere juridic, cu faptul că această succesiune este vacantă, ci ar fi trebuit urmată procedura specială privind constatarea vacanței succesorale, ce se finalizează cu eliberarea certificatului de vacanță succesorală de către notarul public.
O soluție contrară ar duce la consecințe inadmisibile, respectiv s-ar accepta, pe cale de consecință, ideea că, în acele situații în care nu a fost dezbătută succesiunea defunctului din diverse motive, automat statul este moștenitor, procedura constatării vacanței succesorale de către notar devenind practic inutilă, iar reglementarea legală ar rămâne fără aplicabilitate practică și fără conținut.
Mai mult, în măsura în care nicio altă persoană nu justifică existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra unui teren aflat în raza teritorială a unei anumite unități administrative, bunul imobil, prin efectul prevederilor Legii nr. 18/1991, se regăsește în patrimoniul și în administrarea Municipiului București.
Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcției edificate pe teren, de asemenea, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 50/1991.
O astfel de cerere trebuie îndreptată împotriva unității administrativ teritoriale pe raza căreia se află construcția, care, prin reprezentanții săi, aplică sancțiuni contravenționale pentru efectuarea de lucrări de construcții fără autorizație de construire și dispun și măsuri de desființare a lucrărilor executate fără autorizație ori nerespectarea prevederilor acesteia, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.
Concluzia că, în cauză, interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială în a cărei proprietate privată se afla imobilul în cauză se întemeiază și pe dispozițiile art. 488, 489, 490 și 492 C. civ.
în subsidiar, în situația în care se va trece peste această excepție, în cauza nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1890 C. civ., deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului.
Pentru a se putea face aplicabilitatea acestor dispoziții legale, este necesar ca bunul posedat să fie în circuitul civil, prin urmare una dintre condiții este ca bunul să fie susceptibil de a fi uzucapat.
însă, anterior consacrării legale a proprietății private a statului prin art. 6 din Legea nr. 18/1991,art. 81 din Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparținând statului și unităților administrativ teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune.
Prin urmare, nu se poate opune o posesie utilă statului cel puțin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialistă de stat era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincție între domeniul public și cel privat al statului, bunurile intrate în proprietatea statului făcând parte din domeniul public.
Or, având în vedere faptul că terenul în cauză a intrat în domeniul public al statului, toate categoriile de terenuri au fost scoase din circuitul civil, astfel încât prezumția de proprietate, ca efect al posesiei, nu poate opera în favoarea reclamatei.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
Ambii recurenți au susținut, în primul rând, că nu au calitate procesuală pasivă în cererile deduse judecății, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate, prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra terenurilor în suprafață de 16.490 mp situate în București, șos. Pantelimon nr. x, sector 2 și șos. Pantelimon nr. y, (reprezentând curtea bisericii și cimitirul parohial), respectiv prin accesiune, în privința construcțiilor edificate pe terenuri.
în contextul unor asemenea critici, se constată că ambele instanțe de fond au făcut o aplicare corectă a articolului unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România, potrivit căruia cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune asupra unor terenuri situate în intravilanul localităților se soluționează în contradictoriu cu "autoritățile și alte persoane interesate".
Sintagma subliniată, din conținutul normei, relevă intenția legiuitorului ca asemenea cereri să se soluționeze în contradictoriu cu persoanele interesate, fizice sau juridice, în măsura în care acestea ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant.
Atare interpretare relevă faptul că norma derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispozițiile art. 1847 și următoarele, art. 1890 C. civ., din conținutul cărora rezultă că uzucapiunea trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, dat fiind caracterul de sancțiune civilă al uzucapiunii față de titularul nediligent, care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său.
în mod evident, nu este exclus ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în combaterea uzucapiunii invocate de către reclamant, dacă este identificat ori este posibilă identificarea sa.
în măsura în care, însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, pentru a i se opune acestuia posesia utilă exercitată timp de peste 30 de ani de către titularul cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă aparține autorităților ori altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în combaterea uzucapiunii.
Caracterul derogator al normei din Legea nr. 455/2006 rezidă, după cum, în mod corect a arătat instanța de apel, în conturarea unei sfere mai largi a persoanei pârâtului dintr-o asemenea cerere, în sensul că nu este necesar, pentru întrunirea acestei calități, ca dreptul de proprietate să fi existat efectiv în patrimoniul pârâtului (deși este posibilă și această ipoteză), fiind suficient ca acest drept să se fi putut regăsi în patrimoniul persoanei indicate drept pârât, astfel încât aceasta este interesată să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către titularul cererii.
Sub aspect probator, rezultă că legiuitorul absolvă pe reclamant de dovada existenței dreptului în patrimoniul autorității sau a altei persoane interesate, prin înfățișarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.
în cauză, niciunul dintre recurenți nu a contestat situația de fapt reținută în legătură cu fostul titular al dreptului de proprietate stabilită pe baza datelor și informațiilor furnizate chiar de către autoritatea administrativă locală, în sensul că acesta nu a putut fi identificat.
în acest context, susținerile ambilor recurenți în legătură cu întrunirea calității procesuale pasive exclusiv în patrimoniul fostului proprietar sunt nefondate, cât timp nu s-a contestat că acesta din urmă nu a putut fi identificat în cauză.
Pe de altă parte, nu se poate constata că numai unul sau altul dintre recurenți ar fi trebuit să fie chemat în judecată ca pârât, în mod corect, instanțele de fond identificând autoritatea interesată în combaterea cererii de constatare a dreptului de proprietate prin uzucapiune în cauză ca fiind atât municipiul București, cât și Statul Român.
Astfel, deși terenul este situat în intravilanul localității, nu doar municipiul București reprezintă autoritatea împotriva căreia trebuia formulată cererea de față, după cum pretinde recurentul Statul Român, atât timp cât terenul nu este evidențiat în patrimoniul acestei autorități și nici nu se poate stabili cu certitudine că ar fi trebuit să existe o asemenea evidențiere, în sensul că este exclusă apartenența terenului la domeniul privat al unei alte entități decât municipiul, respectiv statul.
Sunt de reținut, în acest sens, considerentele instanței de apel relative la caracterul potențial de bunuri fără stăpân al terenurilor în litigiu, în raport de art. 646 C. civ., motiv pentru care acestea ar putea aparține statului, însă și la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, față de care instanța de apel a demonstrat că dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri ar fi putut aparține fie domeniului privat al statului, fie patrimoniului unităților administrativ teritoriale, considerente ce nu au format obiectul criticilor din recurs și se impun a fi menținute în totalitate.
Ca atare, este justificată prezența în proces a ambilor pârâți, dat fiind că oricare dintre aceștia ar putea reprezenta autoritatea în patrimoniul căreia s-ar fi regăsit terenul dacă titularul cererii nu ar fi exercitat asupra terenului o posesie îndelungată.
Constatându-se că norma din Legea nr. 455/2006 derogă de la dreptul comun în ceea ce privește aprecierea calității procesuale pasive, nefiind necesară înfățișarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului, sunt fără suport criticile recurentului Statul Român referitoare la necesitatea înfățișării unui certificat de vacanță succesorală, în condițiile art. 680 C. civ. și ale Legii nr. 36/1995 privind notarii publici.
De altfel, pretenția obținerii unui certificat de vacanță succesorală contrazice însăși premisa aplicării Legii nr. 455/2006, enunțată anterior, respectiv neidentificarea fostului titular al dreptului de proprietate, în condițiile în care derularea și finalizarea procedurii succesorale notariale ar presupune o persoană individualizată sub aspectul identității și al patrimoniului succesoral de pe urma căreia se emite respectivul act.
în aceste condiții, vor fi înlăturate susținerile recurentului Statul Român cu acest obiect, însă și cele referitoare la împrejurarea că, anterior anului 1990, posesia exercitată de o persoană fizică sau juridică asupra unui imobil nu putea fi opusă statului, date fiind caracterele dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul statului, respectiv inalienabilitatea și insesizabilitatea, conturate prin reglementările constituționale succesive din perioada 1948 - 1991.
După cum au constatat ambele instanțe de fond, posesia exercitată de către reclamantă asupra terenului în litigiu, ce întrunește cerințele unei posesii utile, prevăzute de art. 1847 și următoarele C. civ., a început că curgă încă din anul 1877, ca atare s-a împlinit cu mult timp anterior anului 1948, când prin Constituția adoptată la acel moment s-a conturat proprietatea statului cu caracteristicile arătate anterior.
Față de considerentele expuse, sunt nefondat motivele de recurs relative la lipsa calității procesuale pasive a celor doi recurenți, dar și la fondul cauzei.
Ținându-se cont de faptul că probatoriul administrat și valorificat de către instanțele de fond în conturarea situației de fapt, nu poate fi reevaluat de către această instanță de control judiciar, excedând atribuțiilor de legalitate prevăzute în sarcina sa de art. 304 C. proc. civ., înalta Curte va constata că, în mod corect, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe pe aspectul dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă prin uzucapiunea de 30 de ani, în considerarea posesiei utile opuse autorităților interesate în combaterea pretențiilor reclamantei.
Considerente similare urmează a fi reținute și în ceea ce privește accesiunea imobiliară, deoarece, în absența identificării unei persoane interesate în combaterea pretențiilor reclamantei, care să susțină, eventual, că este cea care a edificat construcțiile de pe terenul în litigiu, nu există niciun motiv pentru a nu se reține calitatea de pârât a persoanei căreia i se opune uzucapiunea în cadrul conturat prin legea specială, respectiv Legea nr. 455/2006.
Din această perspectivă, este lipsită de relevanță trimiterea la prevederile Legii nr. 50/1991, interesul în combaterea pretențiilor reclamantei justificându-se exclusiv prin eventuala apartenență la domeniul privat al unității administrativ - teritoriale, și nu prin împrejurarea că unitatea administrativ teritorială pe raza căreia se află construcția aplică sancțiuni contravenționale pentru efectuarea de lucrări de construcții fără autorizație de construire și dispun măsuri de desființare a lucrărilor executate fără autorizație.
în condițiile în care nu s-a contestat că reclamanta este cea care a edificat construcțiile pe terenul pentru care s-a constatat în prezenta cauză calitatea de proprietar a reclamantei, urmează a se respinge criticile pe acest aspect.
în consecință, înalta Curte a respins recursurile ca nefondate, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5661/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2627/2012. Civil → |
|---|
