ICCJ. Decizia nr. 4794/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta I.V.M.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 4 milioane euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral și suma de 300 lei la valoarea din 1959, actualizată cu rata inflației, până la data plății efective, ca despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că, tatăl său av. A.L., a fost condamnat prin hotărârea penală nr. 1284 din 24 decembrie 1958 la o pedeapsă de 8 ani închisoare din motive politice și 5 ani de interdicție corecțională și la confiscarea totală a averii, fiind obligat și la plata către stat a sumei de 400 lei, cheltuieli de judecată.
La data de 2 august 1960, tatăl reclamantei a decedat în închisoarea de la Gherla, situație pe care reclamanta o consideră a fi o crimă de genocid, săvârșită de regimul comunist, așa cum este definită în art. 2 al Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid și pe care România a recunoscut-o în anul 2004.
în ceea ce privește chinurile îndurate de tatăl reclamantei, se arată că regimul penitenciar al deținuților politici a fost un regim programat de exterminare lentă, în primul rând prin înfometare, prin frig, prin diferite forme de tortură, prin lipsa aproape totală a asistenței sanitare, a igienei.
A mai arătat reclamanta că, în calitate de fiică de deținut politic a suferit consecințele persecuțiilor morale și materiale din partea statului comunist până în anul 1989, fiind marginalizată în societate.
în drept au fost invocate dispozițiilor art. 4 alin. (4) al Legii nr. 221/2009,art. 22, 23, 30, 34, 47 și 48 din Constituție.
Prin sentința nr. 1048 din 16 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosar, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta I.V.M.L. (C.).
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250.000 euro echivalentul în lei la data efectuării plății cu titlu de daune morale.
Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor materiale.
în justificarea soluției, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Prin sentința nr. 1284 din 24 decembrie 1958, pronunțată de Tribunalul Militar București în Dosar nr. 1139/1958 numitul A.L., tatăl reclamantei, a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, cu suspendarea exercițiului dreptului prevăzut de art. 58 pct. 2-5 C. pen., pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se și confiscarea totală a averii personale. Conform Deciziei nr. 2059 din 13 octombrie 1993 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, s-a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva sentinței sus arătate care a fost casată și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A.L. pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale și a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii.
Din actele dosarului a rezultat faptul că tatăl reclamantei a decedat în timpul executării pedepsei, la data de 02 august 1960 în Penitenciarul Gherla.
Astfel, tribunalul a constat că autorul reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1954 - 22 decembrie 1989, condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen. constituind de drept condamnare cu caracter politic (art. 1 alin. (2) lit. a), astfel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanta în calitate de descendent al numitului A.L. fiind îndreptățită să solicite despăgubiri morale, cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
în privința criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzătoare prejudiciului moral suferit de reclamantă, tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.
Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, tribunalul a apreciat cuantumul sumei pretinse de reclamantă ca fiind justificat numai în parte, admițând cererea de acordare a daunelor morale pentru suma de 250.000 euro echivalentul în lei la data plății.
în privința despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, tribunalul a reținut că, din hotărârile judecătorești depuse la dosar bunurile mobile confiscate prin procesul-verbai de confiscare din 04 septembrie 1959 au fost scoase de sub sechestru, cu excepția aparatului de radio E. (Decizia civilă nr. 338 din 26 februarie 1960 a Tribunalului Capitalei Colegiul 5, sentința civilă nr. 7168 din 01 decembrie 1959 a Tribunalului Popular al Raionului Gheorghe Gheorghiu Dej și Decizia civilă nr. 699 din 11 aprilie 1960 a Tribunalului Capitalei Colegiul IV - fila 19 - 24 dosar), cu privirela care reclamanta nu a indicat o valoare.
De asemenea, pentru suma de 400 lei la care a fost obligat autorul său cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul procesului penal nu există dovada plății acestei sume.
Văzând dispozițiile art. 1169 C. civ., potrivit cu care cel ce face o propunere trebuie să o dovedească și constatând că reclamanta nu a administrat probe cu privire la existența daunelor materiale, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale.
împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel motivat pârâtul Statul Român prin M.F.P. și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând sentința sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.
Prin Decizia civilă nr. 53 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu majoritate:a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P. și apelantul M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantei suma de 130.000 euro, în echivalent lei la cursul oficial al BNR din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a adopta această soluție, în opinie majoritară, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma avută de actul normativ la data pronunțării sentinței apelate prin care se statua că: "(l) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare".
S-a reținut că ulterior pronunțării hotărârii atacate, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 publicat în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, și care a intrat în vigoare la data de 4 iulie 2010, prevederile articolul 5 alin. (1), lit. a) ale Legii nr. 221/2009 s-au modificat și completat, statuându-se acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.
S-a apelat și la Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și a constat că dispozițiile menționate sunt neconstituționale.
A fost avută în vedere și Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
De asemenea s-a reținut că prin art. 13 din Legea nr. 202 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a fost modificată și completată, prevăzându-se că "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului".
Din analiza multiplelor modificări legislative și prin prisma celor două decizii ale Curții Constituționale, instanța de apel a reținut că statul român a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în condițiile O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, ordonanța fiind aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Față de împrejurarea că Legea nr. 221/2009, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, a fost pe parcursul procesului de față, după pronunțarea hotărârii apelate și până la soluționarea apelului modificată în decursul a circa 4 luni și jumătate de nenumărate ori, în opinia instanței de apel, actul normativ în discuție nu corespunde cerințelor de claritate și previzibilitate așa cum sunt prevăzute acestea de jurisprudența C.E.D.O., iar pe de altă parte instituie o inechitate, nemotivată și subiectivă, discriminatorie între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea nedefinitivă și cea dată în apel.
în stabilirea și acordarea despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere principiul echității, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația autorului reclamantei, ci și de contextul general în care încălcarea s-a produs.
Astfel, instanța de apel a considerat că suma de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, la care a fost obligat apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. către intimata-reclamantă este excesivă iar suma de 130.000 euro echivalent în lei la cursul oficial BNR de la data plății, reprezintă o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de autorul reclamantei, avându-se în vedere și faptul că reclamanta nu a beneficiat de măsuri reparatorii în condițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945.
împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.L.I.V., pârâtul Statul Român prin M.F.P. și M.P. prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor ort. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta M.L.I.V., după prezentarea situației de fapt și de drept, a susținut că hotărârea instanței de apel este netemeinica și nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecata a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator administrat in cauza.
Astfel, recurenta reclamantă susține că prima instanța a apreciat corect prejudiciul moral suferit de autorul acesteia, sentința tribunalului fiind pronunțată înainte de a se publica Deciziile Curții Constituționale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, și 1358 din 21 octombrie 2010, iar conform art. 147 alin. (4) din Constituție aceste decizii au putere numai pentru viitor (la sentințe pronunțate după 01 ianuarie 2011).
în dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat următoarele:
Hotărârea recurată este criticabilă, întrucât instanța de apel, prin decizia dată, în mod greșit a apreciat că în sarcina pârâtului Statul Român prin M.F.P. subzistă totuși o obligație de plată a unor despăgubiri cu titlu de daune morale, în temeiul Legii nr. 221/2009, în condițiile în care temeiul de drept al acțiunii introductive a fost declarat neconstitutional.
Prin urmare, pârâtul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea decizia recurate, și pe cale de consecință, desființarea în totalitate a sentinței civile nr. 1048 din 16 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
în dezvoltarea criticilor formulate, recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a arătat următoarele:
Astfel, recurentul susține că instanța de apel în mod greșit nu a dat eficiență Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituțională încidența în speță, apreciind că aplicarea acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale C.E.D.O.
Hotărârile atacate sunt nelegale și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale.
Chiar dacă instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond, suma de 130.000 euro este exagerat de mare în raport de datele concrete ale cauzei.
Este de necontestat prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin aplicarea pedepsei închisorii pentru o infracțiune incriminată politic, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale omului.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, recurentul M.P., arată că instanța de apel trebuia să procedeze la o corectă apreciere a prejudiciului moral și să dispună acordarea unei sume rezonabile, într-un cuantum inferior sumei de 130.000 euro.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.I.V. și va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice și recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pentru considerentele ce vor fi prezentate.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefîind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și de recurentul M.P., pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Față de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlate critici invocate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și de M.P., întrucât sunt subsidiare incidențeiei Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.
în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta M.L.I.V. în raport de dezlegarea dată recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și de M.P., analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
în consecință, înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va modifica în parte decizia recurată în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.
Totodată, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.I.V.
| ← ICCJ. Decizia nr. 132/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3084/2012. Civil → |
|---|
