ICCJ. Decizia nr. 135/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 135/2012
Dosar nr. 14291/3/2010
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii G.D., G.V., B.F., D.R., G.M. au solicitat, în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata unei cote de 5/6 din suma de 81.721 Euro, echivalent în lei, la cursul B.N.R. de la data efectuării plaţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autoarea lor, G.O., în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii numitei G.O., persoana direct supusă măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 din OUG nr. 214/1999, modificată prin Legea nr. 173/2006, precum şi de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Prin adresa nr. 83277/04 decembrie 1990 eliberată de Ministerul de Interne se adevereşte că familia din care făcea parte şi mama lor a fost dislocată din zona frontierei de vest, în comuna Dâlga - Călărasi, în baza Deciziei nr. 200/1951 emisă de Ministerul Afacerilor Interne. Domiciliul obligatoriu a durat de la 18 iunie 1951 până la 27 iulie 1955, când, în baza Deciziei nr. 6.100/1955, s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Prin sentinţa civilă nr. 13962 din 20 august 2009, pronunţată de Judecătoria Constanţa, în dosarul nr. 8502/212/2009, s-a deschis succesiunea atât de pe urma mamei lor, cât şi de pe urma tatălui lor, constatându-se că au calitatea de moştenitori fiii şi fiicele defuncţilor în cote de 1/6 fiecare: G.D., G.V., B.F., D.R., G.M. şi G.I. Fratele lor G.I. nu a fost niciodată de acord să comunice cu ei în vederea recuperării bunurilor şi despăgubirilor aparţinând autorilor lor. Nu a fost de acord nici cu deschiderea moştenirii de pe urma părinţilor pe cale notarială, motiv pentru care au introdus acţiunea pentru deschiderea succesiunii la judecătoria Constanta. Cum fiecare dintre fraţi are o cota de 1/6 din moştenire, prezenta acţiune fiind introdusă numai de 5 fraţi dintre cei 6, acesta este motivul pentru care au solicitat o cotă de 5/6 din despăgubirea cu titlu de daune morale.
Reclamanţii au mai arătat că în anul 1940, familia lor a fost strămutată din motive etnice din judeţul Durostor (Bulgaria) ca urmare a aplicării Tratatului de la Craiova (schimbul obligatoriu de populaţie, ca urmare a retrocedării acestor ţinuturi Bulgariei) în judeţul Călăraşi (România).
În anul 1941, familia s-a deplasat în Dobrogea (comuna Galita), unde a locuit până în anul 1946, când au fost nevoiţi să plece în Banat, comuna Besenova Noua, jud. Timiş.
Familia lor era compusă din următorii membrii: G.G. - tatăl, G.O. - mama, G.D. – fiu, G.V. - fiu, G.F. (actualmente B.) - fiica, G.I. - fiu, G.R. (actualmente D.) - fiica, G.H. - bunica. Ulterior, în anul 1954, (în perioada detenţiei) s-a născut şi G.M. (actualmente, G.).
În vara anului 1951 (luna iunie - iulie), la ora 5 dimineaţa, au fost anunţaţi de către organele de miliţie să fie gata în 2 ore pentru că urmează să fie mutaţi obligatoriu, din motive politice, fără să li se comunice vreo destinaţie. Motivul care le-a fost comunicat la acel moment a fost acela că există o decizie a statului care prevedea această măsura ca urmare a faptului că nu doreau înscrierea în colectivizare. Le-au fost ridicate actele de identitate şi le-au fost eliberate adeverinţe cu menţiunea „Domiciliul Obligatoriu". Mama lor avea în îngrijire 5 copii şi pe bunica lor.
Perioada domiciliului obligatoriu a durat de la 18 iunie 1951 şi până la 27 iulie 1955, adică 4 ani, 1 lună şi 9 zile.
Prin sentinţa civilă nr. 829 din 14 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea, reţinând că pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri ori soţul sau descendenţii acesteia pot solicita, în condiţiile Legii nr. 221/2009, exclusiv despăgubiri materiale, conform a art. 5 lit. b), nu şi despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a).
Apreciind că textele evocate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse, tribunalul a considerat că nu se poate reţine susţinerea reclamanţilor în sensul că sunt îndeplinite aceste condiţii în speţă, nefiind posibilă aplicarea unei norme speciale [(art. 5 lit. a)], prin analogie, şi la alte ipoteze, care nu sunt prevăzute ca atare, respectiv nu pot fi acordate daune morale şi pentru persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, câtă vreme textul se referă expres la „prejudiciul suferit prin condamnare". Dacă aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, nu ar fi fost necesară distincţia de la lit. a) şi b) ale art. 5. O atare concluzie este întărită de alineatul 5 al aceluiaşi articol, care se referă la posibilitatea de a se acorda despăgubiri materiale, situaţie în care sunt expres menţionate ambele ipoteze avute în vedere, în mod distinct: bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, arătând că instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, dar şi a Legii nr. 221/2009 în ansamblul ei, întrucât din chiar titlul legii rezultă că aceasta se aplică „condamnărilor cu caracter politic şi măsurilor administrative asimilate acestora". Prin urmare, printr-o interpretare teleologică a dispoziţiilor legale, se poate reţine intenţia legiuitorului de a asimila măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor propriu-zise.
Reclamanţii au mai arătat că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevăd expres cele două categorii de persoane care pot solicita despăgubiri morale sau materiale, respectiv: „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a suferit obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea sau stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea unui loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative menţionate la lit. a) - f) din art. 3 al Legii nr. 221/2009, între care şi Decizia nr. 200/1951 emisă de Ministerul Afacerilor Interne.
Ca atare, prin lege se recunoaşte în mod direct, caracterul politic al măsurii luate de organele fostei miliţii faţă de familia reclamanţilor, fără ca instanţa de judecată să mai fie obligată a analiza existenţa şi natura acesteia.
Prin Decizia civilă nr. 171/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit tribunalul a stabilit că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor şi sunt echivalentul prejudiciului moral suferit doar prin condamnare.
Potrivit doctrinei de specialitate, inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procesuală care intervine în situaţia în care partea formulează o acţiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
În cauză, din analiza considerentelor sentinţei civile apelate, rezultă că prima instanţă a dedus soluţia inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva neaplicării Legii nr. 221/2009, omiţând că demersul judiciar al părţii a urmărit tocmai obligarea pârâtului la despăgubiri prin raportare la acest act normativ.
Cum dreptul şi pretenţiile reclamanţilor pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către aceştia, în mod greşit a apreciat prima instanţă, că acţiunea adresată instanţei ar fi inadmisibilă. Pe de altă parte, existenţa unui prejudiciu ca urmare a măsurii administrative de dislocare din zona frontierei de vest în comuna Dâlga, judeţul Călăraşi cu privire la care instanţa de fond a fost chemată a se pronunţa vizează însăşi fondul pretenţiilor acţiunii având acest obiect.
Instanţa de fond, soluţionând cauza în sensul respingerii cererii reclamanţilor ca inadmisibilă, a lipsit pe aceştia de posibilitatea de a-şi valorifica în mod efectiv pretenţia lor în această privinţă, aspect condamnat de atâtea ori de către instanţa de contencios european.
Dreptul pe care îl are o parte de a se adresa unei instanţe de judecată trebuie sa fie unul concret şi real, ceea ce înseamnă în termenii ordinii juridice europene, efectivitatea dreptului la un proces echitabil, aşa cum prevede art. 6 din C.E.D.O., drept ce presupune în conţinutul său intrinsec, un examen atent al tuturor argumentelor şi cererilor parţilor, (relevante pentru clarificarea atât a aspectelor de ordin procedural, cât şi de fond), al solicitărilor de probe, obligaţia de a motiva soluţiile pronunţate, indicarea cu suficientă claritate a temeiurilor de fapt şi de drept care au condus instanţa spre o anumită soluţie, dezvoltarea punctelor de vedere ale tuturor parţilor aflate în conflict judiciar, cele referitoare la angajarea unui anumit text de lege, prezentarea structurată a argumentelor, termen rezonabil de soluţionare a cauzei în funcţie de circumstanţele spetei, etc.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.R., prin M.F.P., arătând că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 1 pct. 1 si art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, situaţie faţă de care acţiunile întemeiate pe aceste dispoziţii sunt lipsite de suport legal.
Rezultă că, în speţă, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar daca această declarare s-a petrecut în cursul procesului, întrucât raportul juridic dedus judecăţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă" (forma legii după data la care Decizia de neconstituţionalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Având în vedere că această dispoziţie în baza căreia instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei cu consecinţa obligării S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 500.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale a fost declarată neconstituţională, hotărârea instanţei de apel este nelegala.
Aceasta întrucât dispoziţia de lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni întemeiată pe o astfel de normă având obligaţia de a nu aplica în respectiva cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
Pârâtul a mai arătat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituţionala a reţinut că există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 şi OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Referitor la incidenţa art. 6 din C.E.D.O., pârâtul a arătat că nu este vorba de o intervenţie a legiuitorului sau a executivului în vederea influenţării soluţionării litigiului de natura să aducă atingere principiului preeminenţei dreptului şi noţiunii de proces echitabil, ci a Curţii Constituţionale, care, potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă, al cărei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei, iar pe de altă parte, intervenţia a avut loc pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competente în această materie.
Pârâtul a mai arătat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime" a reclamanţilor la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) ulterior declarate neconstituţionale, situaţie faţă de care trebuie avută în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. privind noţiune de „bun" şi de „speranţă legitimă".
În mod greşit instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa apelata şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond, întrucât potrivit art. 137 alin. (I) C. proc. civ., „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii", ceea ce, în mod corect, tribunalul a şi făcut.
Astfel, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea, nefiind vorba, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, de privarea reclamanţilor de posibilitatea de a-şi valorifica în mod efectiv pretenţiile.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Soluţia primei instanţe priveşte admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, apreciindu-se în mod nelegal (astfel cum instanţa de apel a reţinut) că măsurile administrative cu caracter politic nu ar fi creat vocaţia solicitării de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, text declarat între timp neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010.
Prin urmare, soluţia fiind pronunţată în mod nelegal pe cale de excepţie, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., forma anterioară modificărilor Codului prin Legea 202/2010, date fiind cele prevăzute de art. XXII alin. (2) din aceeaşi lege, astfel:
„Dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi."
Înalta Curte constată că mare parte din criticile formulate prin memoriul de recurs nu au legătură cu cauza de faţă, recurentul susţinând că prima instanţă a acordat despăgubiri de 500.000 euro reclamanţilor (ceea ce nu este real), după cum alte motive de recurs privesc fondul cererii de chemare în judecată (invocarea declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, considerate ca inaplicabile de prima instanţă sau incidenţa art. 1 Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.).
Cele din urmă motive vor trebui însă a fi avute în vedere de prima instanţă cu prilejul judecării pricinii pe fond, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, la acest moment fiind prematur a fi invocate şi evaluate.
Faţă de cele ce redate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B. împotriva deciziei nr. 171/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1382/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1337/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
