ICCJ. Decizia nr. 1389/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1389/2012
Dosar nr.10050/3/2009
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 martie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 10050/3/2009, reclamanta Z.I.M. i-a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pentru a fi obligaţi aceştia la restituirea apartamentului situat în Bucureşti, Bd. Ferdinand.
Prin sentinţa civilă nr. 1260 din 6 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta Z.I.M., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul general şi a obligat pârâţii să emită dispoziţie motivată de restituire în natură a apartamentului situat în Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general.
Prin Decizia civilă nr. 284/ A din 16 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prima critică vizând greşita obligare a apelantului la emiterea unei dispoziţii prin care să dispună restituirea în natură a apartamentului situat în B-dul. Ferdinand nu este întemeiată, întrucât, în cazul în care unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, ori de a acorda persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, ori de a propune acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau acordare de măsuri reparatorii în echivalent.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia dată în soluţionarea recursului în interesul legii, nr. XX din 09 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deţinătoare a refuzat nejustificat să soluţioneze notificarea, instanţa este competentă să dispună ea, direct, asupra restituirii imobilului sau acordării măsurilor reparatorii, cazul în speţă.
Prin urmare, în mod corect, prima instanţă a reţinut că intimata – reclamantă are calitatea de persoană îndreptăţită şi a obligat apelanta la emiterea unei dispoziţii în acest sens.
S-a reţinut că intimata – reclamantă a depus la dosar acte, din care rezultă că autoarea sa, E.Z., a fost proprietara imobilului în litigiu, respectiv sentinţa civilă nr. 141/1938 a Tribunalului Ilfov, actul de împărţeală şi autorizaţia de construcţie. De asemenea, a fost depus certificatul de calitate de moştenitor, eliberat de B.N.P. B.E., din care rezultă că reclamanta este unica moştenitoare a defunctei Z.E.
Situaţia juridică a imobilului ce a fost restituit este pe deplin lămurită, la dosarul cauzei, existând adresa emisă de SC F. SA, din care rezultă că un singur apartament din imobil nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, aflat la parterul imobilului, apartament pentru care instanţa de fond a dispus restituirea în natură. Aceeaşi situaţie reţinută de instanţa de fond a fost confirmată şi prin adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, schimbarea sentinţei instanţei de fond, iar, pe fond, respingerea cererii intimatei - reclamante, ca neîntemeiată.
În motivarea criticilor, întemeiate, în mod formal, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat faptul că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât notificarea intimatei reclamante Z.I.M. urma sa fie analizată pe cale administrativă şi finalizată prin emiterea unei dispoziţii de restituire în natură sau de acordare de masuri reparatorii prin echivalent.
Or, în speţă, nu exista un refuz nejustificat sau o lipsă a răspunsului care să justifice incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţiile unite, atâta timp cat notificarea intimatei reclamante se află într-o procedură administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură care se va finaliza la un moment dat, într-un termen rezonabil, prin emiterea unei dispoziţii motivate.
În şedinţa publică din 29 februarie 2012, instanţa, ex officio, a pus în discuţia părţilor nulitatea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, din perspectiva imposibilităţii încadrării criticilor în motivele de nelegalitate reglementate în mod limitativ de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Deliberând cu prioritate asupra nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi exhaustiv de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, nu numai că recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând, decât formal, motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pe care îşi întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunţate în apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală, de către recurent, a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă, în fundamentarea acesteia.
Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, într-o înşiruire de afirmaţii, care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Cererea de recurs care a învestit Înalta Curte cuprinde numai simple afirmaţii cu privire la notificarea reclamantei Z.I.M., aflată în procedură administrativă, ce ar urma „la un moment dat" a fi soluţionată, fără nici o precizare de natură juridică a eventualelor greşeli pe care le conţine hotărârea recurată şi fără o minimă argumentare în drept a unor critici de nelegalitate.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar pârâtul nu a formulat critici care să poată fi circumscrise acestui cadru legal ţi că nu se pot decela motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să constate nulitatea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, împotriva deciziei nr. 284/ A din 16 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, împotriva deciziei nr. 284/ A din 16 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1390/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1388/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
