ICCJ. Decizia nr. 1388/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1388/2012
Dosar nr.6101/118/2009
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 624 din 24 martie 2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de C.M. şi A.A. şi a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri pentru imobilul, compus din teren în suprafaţă de 230 mp şi construcţie în suprafaţă de 42,60 mp, situat în Constanta, identificat prin raportul de expertiza întocmit în cauza de expert B.D., situat pe carosabilul străzii Pescarilor; au fost obligaţi pârâţii să propună măsuri reparatorii prin acordarea unor bunuri sau servicii în echivalent sau să propună despăgubiri în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi să înainteze dosarul aferent notificării comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor Bucureşti, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natura; de asemenea, au fost obligate reclamantele la restituirea, către pârâţi, a sumei de 25.335 lei, pe care au primit-o cu titlu de despăgubire în anul 1986, pentru imobilul expropriat în temeiul Decretului nr. 15/1984.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamantele sunt soţia, respectiv fiica numitului A.I., care a dobândit terenul în suprafaţă de 230 mp situat în Constanta, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat şi transcris la data 26 august 1955 la grefa Tribunalului Constanta de la numiţii I.I. şi I.M.
Prima instanţă a mai arătat că pe acest teren a fost edificată o construcţie cu destinaţia de casă de locuit; întreg imobilul teren şi casă a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 15/1984, în vederea construirii de locuinţe, autorul reclamantelor fiind menţionat în tabelul privind proprietarii ce urmau a fi trecute în proprietate statului; de asemenea, reclamantele au primit despăgubiri pentru deposedare în sumă de 25.335 lei.
În aceste condiţii tribunalul a constatat că în cauza de faţă, modalitatea restituirii în natură nu este posibil a fi aplicată întrucât terenul nu este liber, împrejurare ce rezultă din schiţele de amplasament întocmite de expert B.D. şi necontestate de părţi, iar acordarea în compensare a unui alt teren nu este posibilă, astfel că se poate da curs doar măsurii reparatorii de acordare a despăgubirilor băneşti.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele C.M. şi A.A., prin care au solicitat schimbarea în parte a acesteia, în sensul acordării de măsuri reparatorii constând în acordarea unui teren în suprafaţă de 230 m.p. situat în municipiul Constanţa, de aceeaşi natură şi valoare cu imobilul proprietatea lor imposibil de restituit în natură şi a obligării intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că, deoarece imobilul proprietatea lor nu mai poate fi restituit în natură, fiind afectat de detalii de sistematizare, au solicitat ca pârâţii să depună lista alcătuită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru perioada cuprinsă între data depunerii acţiunii şi data pronunţării, adică, iunie 2009-martie 2010, dar s-a depus lista numai pentru luna martie 2010 din care a rezultat că municipiul Constanţa nu dispune momentan, de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare.
În temeiul dispoziţiei nr. 191 din 8 ianuarie 2010 emisă de Primarul Municipiului Constanţa şi a sentinţei civile nr. 285 din 4 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosar nr. 10667/118/2008, prin care vor să facă dovada că în luna ianuarie 2010 a existat teren disponibil ce putea fi acordat în compensare persoanelor îndreptăţite, recurentele consideră că, în mod greşit, instanţa de fond a obligat pârâţii să propună măsuri reparatorii prin acordarea unor bunuri sau servicii în echivalent sau să propună despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În aceste condiţii, recurentele pretind că sentinţa civilă apelată nu poate fi pusă efectiv în executare, adică nu pot să beneficieze de măsuri reparatorii conform legii, ci trebuie să mai aştepte, nu se ştie câţi ani, ca pârâţii să le acorde una din cele două variante de compensare prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În critica sentinţei apelate s-a mai arătat că deşi Primăria Municipiului Constanţa a comunicat instanţei că nu deţine terenuri pentru a fi acordate în compensare, în alte dosare, aceeaşi primărie comunica lista cu terenurile ce pot face obiectul atribuirii în compensare conform Legii nr. 10/2001; de aceea, în mod greşit, instanţa de fond a stabilit în sarcina intimaţilor pârâţi obligaţia alternativă privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în loc să verifice şi să stabilească pe bază de probe care din măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de aceste dispoziţii legale pot fi acordate, cu consecinţa obligării pârâţilor în acest sens.
În fine, reclamantele au mai învederat că instanţa de fond trebuia să cenzureze refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de a acorda măsuri compensatorii şi trebuia lămurit în cauză dacă în patrimoniul pârâţilor există terenuri disponibile susceptibile de a fi acordate, în compensare.
Prin Decizia civilă nr. 76/ C din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Constanţa a respins apelul reţinând următoarele.
După cum stabileşte foarte clar art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natura nu este posibilă, se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent ce pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plătii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Dintre aceste măsuri reparatorii, singurele care ar putea fi acordate imediat persoanelor îndreptăţite sunt despăgubirile acordate în condiţiile legii speciale, anume titluri de despăgubiri emise de comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ce încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român.
Compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent cu acordul părţilor îndreptăţite depinde, pe de o parte, de voinţa unităţii notificatoare şi, pe de altă parte, de existenţa efectivă a acestor bunuri sau servicii în patrimoniul unităţii deţinătoare notificate.
În practică, precum în cazul apelantelor, bunurile care s-au aflat la un moment dat pe lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pot fi acordate în mod legal altor persoane ce au formulat notificări, fără ca celelalte persoane îndreptăţite să poată contesta această măsură din perspectiva drepturilor lor.
Apoi, nici Legea nr. 10/2001, dar nici HG nr. 250/2007 cuprinzând normele de aplicare a acestui act normativ, nu prevăd criterii de stabilire a caracterului „disponibil" al bunului; cu toate acestea, o concluzie ce se impune este aceea că nu pot fi considerate disponibile toate bunurile aparţinând unităţii deţinătoare adică întregul patrimoniu al societăţii comerciale cu capital de stat sau tot domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale deţin (ştiut fiind ca domeniu public, este conform art. 136 alin. (4) din Constituţie, inalienabil).
Pronunţarea unei hotărâri într-o astfel de situaţie faptică presupune suplinirea întregii activităţi a unităţii deţinătoare care ar fi putut conduce la calificarea unui bun disponibil pentru măsuri compensatorii (şi nu doar a unui refuz nejustificat) de la amănunţita cunoaştere şi aplicare a planurilor de amenajarea teritoriului şi a obiectivelor de urbanism până la stabilirea valorii imobilului şi verificarea regimului juridic, tehnic şi economic al bunului.
Or, abordarea pragmatică a vastei problematici care s-ar deschide astfel în faţa instanţei impune concluzia că mijloacele de care acestea dispune, raportat la insuficienţa prevederilor legale, împiedică instanţa să scoată un bun din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale din considerente legate, pe de o parte, de imposibilitatea aprecierii, pe cale judiciară, a intereselor colectivităţii şi de aplicare a principiului „nemo potest cogi ad factum", pe de altă parte (chiar dacă administrarea şi dispoziţia privind bunurile din domeniul privat se fac „potrivit legii").
Aceasta este şi situaţia apelantelor care solicită reformarea hotărârii pronunţate la data de 24 martie 2010 în care s-a stabilit măsura acordării de despăgubiri în temeiul legii speciale în dauna solicitării lor de acordare de bunuri în compensare, solicitare bazată pe o dispoziţie din 08 ianuarie 2010 prin care se oferise unor alţi notificând echivalentul valoric al unui imobil preluat abuziv, deşi, la pronunţarea hotărârilor de către Tribunal şi de către Curte nu existau bunuri disponibile a fi oferite în compensare.
Argumentele din calea de atac privind caracterul îndepărtat în timp al posibilităţii de a primi despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv cerinţa de lămurire a existenţei unor terenuri disponibile în patrimoniul pârâţilor nu pot conduce la modificarea hotărârii apelate.
Astfel, despăgubirile stabilite de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 constituie o modalitate efectivă de reparare a prejudiciului încercat prin naţionalizarea abuzivă a bunurilor proprietate personală în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar eventuala întârziere în concretizarea măsurii de despăgubire poate fi considerată acceptabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 1 Protocolul 1 la C.E.D.O. privind menţinerea unui just echilibru între exigenţele de interes general al comunităţii (aici, organizarea unui sistem eficient de plată a despăgubirilor) şi imperativul de salvgardare a drepturilor fundamentale ale particularilor (aici, interesul de executare rapidă a deciziei de stabilire a despăgubirilor) după cum reiese din jurisprudenţa Curţii Europene.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantele, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că în perioada 18 iunie 2009-2 februarie 2011 Municipiul Constanţa a deţinut terenuri pe care le-a acordat în compensare altor persoane. Au mai susţinut că instanţa a motivat greşit că singurele măsuri ce pot fi acordate imediat sunt titlurile de despăgubire. În realitate, aceste titluri nu pot acorda cu celeritate o despăgubire şi, din acest motiv, stăruie în cererea de acordare a unui teren în compensare, în echivalent valoric cu terenul preluat abuziv în suprafaţă de 230 mp.
Recursul nu este fondat.
În materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot fi cere măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a deposedării de către stat de astfel de imobile, prin Legea nr. 10/2001.
Acest act normativ a suferit numeroase modificări în perioada sa de aplicare, inclusiv prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, act normativ de imediată aplicare.
Dat fiind că în sfera de competenţă a instanţei civile se regăseşte obligaţia de a verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin legea de reparaţie în scopul realizării reparaţiei, în modalităţile expres prevăzute de acest act normativ, pe cale de interpretare logică, instanţa civilă este abilitată, atunci când găseşte întemeiată cererea persoanei pretins îndreptăţite la măsurile reparatorii, să stabilească la solicitarea acesteia modalitatea în care se va proceda în scopul unei reale reparaţii, să identifice bunul de care proprietarul a fost deposedat, să verifice posibilitatea de retrocedare în natură ori, în subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent.
Este de menţionat şi faptul că atâta timp cât dreptul subiectiv pe care reclamantul îşi întemeiază cererea în despăgubire îşi are fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă de către stat a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, adică într-un anume raport juridic trecut în legătură cu care însă legiuitorul a înţeles să reglementeze un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale acestui raport sunt cele imperativ stabilite de către legiuitor prin Legea nr. 10/2001 modificată de Legea nr. 247/2005.
Astfel, potrivit art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Este adevărat că în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, dintre măsurile reparatorii prin echivalent, are prioritate acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, prioritate dedusă din ordinea în care sunt enumerate acestea în textul de lege menţionat.
Deşi acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii constituie o modalitate de reparaţiune impusă de lege, o atare reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care pot fi acordate în compensare.
În speţă, persoana îndreptăţită a optat pentru o astfel de măsură reparatorie, potrivit dispoziţiilor legale citate, însă această măsură nu poate fi dispusă întrucât prin probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, s-a dovedit că în patrimoniul pârâtului Municipiul Constanţa nu există terenuri libere de construcţii de aceeaşi valoare şi caracteristici cu ale terenului preluat abuziv care să poată fi acordate în compensare.
Ca atare, situaţia de fapt a fost stabilită definitiv de instanţa de apel şi nu mai poate fi reanalizată în recurs, faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantelor apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. recurentele vor fi obligate la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către Primăria Municipiului Constanţa. La reducerea cuantumului de 496 lei al onorariului avocaţial solicitat de intimată s-a avut în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de redactarea concluziilor scrise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.M. şi A.A. împotriva deciziei nr. 76/ C din 2 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenţii la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către intimata Primăria Municipiului Constanţa, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1389/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1382/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
