ICCJ. Decizia nr. 1390/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1390/2012
Dosar nr.37416/3/2009
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1357 din 18 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele C.M.I. şi C.R.I. şi în consecinţă s-a constatat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din 2 camere şi dependinţe cu o suprafaţă utilă de 62 mp, din care, suprafaţa locuibilă de 38,25 mp împreună cu boxă şi garaj şi cota de 9,62 din părţile şi dependinţele comune.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept.
Reclamantele au fost proprietare în cota de V2 a apartamentului din Bucureşti, potrivit contractului de construire din 17 februarie 1970 încheiat cu O.C.L.P.P. şi procesul - verbal de predare - primire a locuinţei încheiat la 31 martie 1972.
S-a mai reţinut că prin deciziile nr. 1187 din 25 august 1981 şi Decizia nr. 353 din 2 martie 1982 de C.E.C.P.M.B. imobilul a fost preluat, fără plata, iar faţă de aceste constatări reclamantele sunt persoane îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că faţă de hotărârile irevocabile depuse la dosar prin care s-au respins atât acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995, cât şi acţiunea în revendicare, restituirea în natură nu mai este posibilă.
Instanţa a apreciat că reclamantele au solicitat măsuri reparatorii în echivalent bănesc şi că această formă de despăgubire nu este prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că sub acest aspect motivul invocat este neîntemeiat.
De asemenea s-a arătat că faţă de Decizia nr. XX/2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Tribunalul este competentă de a soluţiona în fond notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci când nu au fost soluţionate în termenul prevăzut de lege, situaţie ce echivalează cu refuzul soluţionării notificării.
Tribunalul a mai arătat că nu neagă dreptul reclamantelor la o despăgubire efectivă dar este ţinut ca finalizarea acordării de măsuri reparatorii să fie făcută prin procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele C.M.I. şi C.R.I. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În motivarea cererii de apel, în sinteză, reclamantele au susţinut următoarele critici:
În motivare s-a susţinut că sentinţa este neîntemeiată pe considerentul că nu a stabilit în concret despăgubirile care nu sunt solicitate de la intimatul pârât ci doar în vederea emiterii dispoziţiei privind acordarea, în cuantumul stabilit printr-o expertiză judiciară, ceea ce nu ar conduce la încălcarea procedurii prevăzute de titlul VII al Legii nr. 247/2005, fiind doar o modalitate de accelerare a obţinerii acestor despăgubiri.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că atunci când există neconcordante între pacte şi convenţiile internaţionale şi legile interne se aplică pactele şi convenţiile şi că practica C.E.D.O. le dă dreptul de a solicita în faţa instanţei de judecată stabilirea valorii despăgubirilor băneşti ce vor fi propuse a fi acordate prin dispoziţia de către pârât.
De asemenea s-a arătat că atât timp cât instanţele au competenţa de a soluţiona în fond notificările formulate pe temeiul Legii nr. 10/2001 au competenţa şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor, sens în care s-a invocat hotărârea F. contra României, potrivit cu care Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, hotărârea M. şi alţii contra României potrivit cu care în actualul mod de soluţionare a notificărilor nu exista nici o garanţie cu privire la durata şi rezultatul procedurilor.
Apelanta arată că faţă de imperativele reţinute în practica C.E.D.O. apare ca întemeiată solicitarea stabilirii prin expertiză de specialitate a cuantumului despăgubirilor.
În motivarea cererii de apel formulată de pârât, în sinteză, s-au susţinut următoarele critici şi anume:
În mod greşit s-a admis în parte acţiunea reclamantelor, în condiţiile în care termenul de 60 de zile este un termen de recomandare iar depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la plata de despăgubiri, în măsura în care, culpabil, a fost depăşit termenul de soluţionare.
S-a mai arătat că termenul de 60 de zile începe să curgă de la data la care au fost depuse toate actele doveditoare a calităţii de persoană îndreptăţită.
În faza apelului s-a depus practica judiciară şi s-a întocmit expertiza evaluatoare a imobilului din care a rezultat că valoarea apartamentului la data întocmirii expertizei 26 ianuarie 2010 este de 74.000 euro, în echivalent lei 318.348 lei.
Prin Decizia civilă nr. 200/ A din 23 martie 2011 Curtea de Apel a respins ambele apeluri reţinând următoarele.
Astfel, în ce priveşte apelul declarat de reclamante, critica formulată, în esenţa ei nu vizează o netemeinicie sau o nelegalitate a sentinţei pronunţate de către instanţa de fond ci, mai degrabă o completare fie a considerentelor sentinţei, fie a dispozitivului sentinţei cu valoare ce trebuie propusă de intimatul - pârât prin decizie comisiei centrale de stabilire al despăgubirilor, pentru urgentarea procedurii în faţa acestei comisii.
Critica a fost reţinută pentru utilitatea ei şi ca recomandare intimatului pârât ca la momentul emiterii deciziei cu propunere de acordare de măsuri reparatorii să aibă în vedere şi valoarea de 74.000 euro sau 318.348 lei.
În consecinţă nefiind vorba de o netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii, ci doar de o utilitate a unei menţiuni în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul a fost respins ca nefondat.
În ce priveşte criticile formulate de intimatul pârât Municipiul Bucureşti s-a reţinut că din examinarea art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001 rezultă că termenul de 60 de zile pentru soluţionarea notificării are caracter imperativ şi nu de recomandare şi curge de la înregistrarea notificării.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că reclamantele nu a depus, în faza administrativă, actele doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită în sensul legii speciale şi nu au dovedit că s-au primit despăgubiri pentru imobil potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea 10/2001.
Recursul nu este fondat.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma „până la data soluţionării notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie. Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita injustiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către reclamante, în calitate de titulari ai notificării, a actelor doveditoare până la data soluţionării notificării prin decizie/dispoziţie administrativă, avea drept consecinţă doar pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicţională.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecaţii. întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează contestaţie împotriva dispoziţiei/deciziei administrative prin care s-a soluţionat notificarea de restituire să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O.
Reclamantele au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii cu actele de stare civilă şi contractul de construire din 17 februarie 1970 depuse la dosarul de fond.
Critica privitoare la nedovedirea primirii despăgubirilor potrivit acordurilor internaţionale este exercitată omisso medio, nefiind inserată şi în motivarea apelului şi nu poate fi examinată în recurs atât timp cât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acesteia.
Ca atare, recursul apare ca nefondat şi va fi respins conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 200/ A din 23 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1391/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1389/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
