ICCJ. Decizia nr. 1358/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 1 aprilie 2010, reclamanta R.C.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei, la data plății a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.
în motivare, a arătat că, în fapt, împotriva familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Timp de aproximativ 5 ani, membrii familiei sale au fost batjocoriți și lipsiți de libertate, neavând nicio speranță de a reveni în localitatea natală. Abia la sfârșitul anului 1955, s-au ridicat restricțiile de domiciliu forțat, iar toți cei care au reușit-să supraviețuiască s-au reîntors acasă.
Date fiind aceste împrejurări, prejudiciile care le-au fost aduse ca urmare a luării măsurii administrative abuzive a stabilirii domiciliului forțat pentru familia sa în Bărăgan au fost nu doar de ordin material, ci și de ordin moral.
Cu privire la caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva familiei sale, a arătat că a obținut decizia nr. 3605 din 09 octombrie 20,03 de acordare a calității de luptător în rezistența anticomunistă privind pe A.T.A., autorului reclamantei, conform prevederilor O.U.G. nr. 214/1999, statuându-se în mod extrem de clar faptul că familia sa a fost supusă unor măsuri administrative abuzive, din motive politice.
A precizat faptul că atât tatăl său, cât și bunicii săi paterni au decedat, fără ca vreunul dintre ei să primească vreo despăgubire pentru măsurile luate de către statul comunist în perioada 1951-1955, singura care a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 fiind reclamanta, după cum rezultă din decizia nr. 115851 din 05 decembrie 1990, emisă de către Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
în drept, a invocat art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 1760 din 30 iunie 2010, pronunțată în dosar, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta R.C.A. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 110.000 de euro, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut că reclamanta legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportată împreună cu familia lor (compusă la acea epocă, din părinți și bunici) dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menționate în corpul cererii introductive.
Instanța a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de petiționară și familia sa se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Context în care, în speță nu sunt incidente prevederile alin (3) ale aceluiași art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea . constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate :de lege.
Față de cele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 110.000 de euro, reprezintă astfel o de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit atât personal de petiționară, cât și pentru cel încercat de părinții săi, admițând numai în parte demersul judiciar inițiat de aceasta în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
împotriva sentinței civile nr. 1760 din 30 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosar, în termen legal, au declarat apel atât reclamanta R.C.A., pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin cât și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Prin decizia nr. 457/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă și admițând apelurile declarate de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, împotriva aceleiași sentințe și rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii introduse de către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
în fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.
în cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei R.C.A. și-a încetat efectele juridice.
Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
în cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.
Față de cele menționate, instanța de apel a reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile ambilor apelanți cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii pretențiilor formulate și, în consecință, obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 500,000 euro, cu titlu de daune morale ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat împotriva sa și a familiei sale, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe.
în motivarea recursului, reclamanta a susținut într-o primă critică, faptul că Decizia nr. 1358/2010 prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu-și produce efectele în cauză, pentru că acest litigiu a fost declanșat anterior intervenirii acestei decizii.
O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituționalității retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp și dispozițiilor constituționale.
într-o a doua critică, reclamanta a susținut că aplicarea acestei decizii ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât, instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.
Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și chiar ulterioară acesteia.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii. nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.
Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Recurenta a mai invocat și faptul că temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în fața primei instanțe.
Astfel, în fața primei instanțe a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr, 221/2009, iar în fața instanței de apel, a menținut ca temei juridic aceleași prevederi ale Legii nr. 221/2009 și, cu caracter de complinire, a indicat prevederile art. 998,art. 999,art. 1838,art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție.
Prin urmare, nu se află în ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății, ci doar o completare a temeiului juridic inițial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii civile delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.
Conform prevederilor art. 998 - 999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951, întrucât în cauza de față, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ce impun angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat familiei reclamantei.
Cu privire la cuantumul prejudiciului moral, recurenta-reclamantă a susținut că acesta nu este supus unor criterii legale de determinare. Daunele morale se impun a fi stabilite de instanța de judecată prin apreciere, ca urmare a aplicării de către aceasta a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și în măsura în care au fost, lezate aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsură prin care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.
Astfel, suma de 500.000 euro este justificată pentru prejudiciul moral adus onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private a reclamantei.
în final, recurenta reclamantă a solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată, aferente fazei din primă instanță, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Structurate motivele de recurs formulate de reclamantă privesc greșita aplicare a efectelor deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, nereținerea răspunderii civile delictuale a statului, în raport de dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., nelegala cuantificare a despăgubirilor morale acordate de instanța de fond și neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate la instanța de fond.
Problema care se pune în discuție este însă aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
în considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
în considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
în cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, - și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
în ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adiționai la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este legală, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
în ceea ce privește criticile referitoare la greșita neanalizare a cererii prin care s-a solicitat completarea temeiului de drept al acțiunii, se constată ca nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Astfel, se constată că, cererea de completare a temeiului de drept a acțiunii reclamantei, formulată în apel, la data de 12 ianuarie 2011, în mod legal nu a fost reținută, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
întrucât, la momentul soluționării apelului în prezenta cauză, nu mai exista un temei juridic pentru exercitarea dreptului de a solicita daune morale, de natura celui pretins de reclamantă, în urma deciziei Curții Constituționale anterior menționate, pentru ca pretențiile acesteia sa fie examinate pe un alt temei decât cel indicat prin cererea introductivă, ar fi trebuit ca acesta să fi fost invocat prin chiar cererea de chemare în judecată, drept cauză a acțiunii.
Or, acest lucru nu s-a întâmplat, reclamanta invocând noile dispoziții de drept, direct în apel, caz în care, în mod corect, instanța de apel, a constatat încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât, o astfel de precizare echivalează cu modificarea cauzei juridice a acțiunii, inadmisibilă potrivit prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Critica privind cuantumul despăgubirilor acordate nu se mai impune a fi analizată față de lipsa temeiului de drept a acțiunii reclamantei, iar cea legată de neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de fond se constată ca nefondată.
Astfel, din verificarea actelor aflate la dosarul instanței de fond, rezultă că o astfel de cerere nu a fost formulată prin cererea introductivă și nici cu ocazia dezbaterilor consemnate în încheierea de la 17 iunie 2010.
în consecință, pentru motivele arătate, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 102/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4200/2012. Civil → |
|---|
