ICCJ. Decizia nr. 102/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 36434/3 din 17 septembrie 2009 N.J. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, ca pârâtul să fie obligat să-i plătească suma de 1.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei șapte ani de zile pe care i-a petrecut în închisorile comuniste.
Prin sentința nr. 704 din 13 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei a sumei de 50.000 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și condamnării reclamantului prin sentința penală nr. 1957/1957 a Tribunalului Militar București.
Pentru a hotăra în acest fel, tribunalul a reținut, analizând actele și materialul probatoriu, că prin sentința penală nr. 1957/1957, pronunțată de Tribunalul Militar București reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 17 ani muncă silnică și 5 ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, fiind arestat la 30 aprilie 1957 și grațiat, de restul pedepsei, la data de 15 aprilie 1964.
Condamnarea aplicată reclamantului pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen., reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului la despăgubiri, conform art. 5 lit. a) din aceeași lege.
în ceea ce privește paguba suferită, tribunalul a reținut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.
Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conținut economic și poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluabile în bani, care rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității, restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții.
Tribunalul a apreciat că, în speță, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în condamnarea sa și suferințele fizice și psihice inerente condamnării - diminuarea plăcerilor vieții, imposibilitatea de a se dedica unor activități normale de trai, starea de stres permanent, multiple suferințe fizice și psihice suportate, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării, reținerea de la desfășurarea unei activități sociale și profesionale normale, de la realizare din punct de vedere material și moral - ceea ce impune acordarea unor daune morale.
Pentru repararea acestui prejudiciu, prima instanță a apreciat că reclamantului i se cuvine suma de 50.000 euro, pe care a considerat-o necesară, suficientă și rezonabilă, față de împrejurările concrete ale cauzei.
S-a avut în vedere gravitatea pe care o reprezintă condamnarea pentru reclamant, faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, cât și recunoașterea, prin Legea nr. 221/2009, a caracterului politic al condamnării, ceea ce reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat reclamantul.
Legea sau jurisprudența nu oferă criterii clare de cuantificare a daunelor morale, dar, în această materie, principiul refacerii integrale și al repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiții de viață mai confortabile, anumite satisfaceri de ordin moral, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată, a mai reținut prima instanță.
Totodată, tribunalul a avut în vedere, potrivit art. 5 alin. (2) din lege, de măsurile reparatorii deja acordate reclamantului în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
Astfel, din înscrisurile administrate a rezultat că reclamantul beneficiază din anul 1991 de o indemnizație, acordată cu acest temei, pentru repararea prejudiciului cauzat de aplicarea măsurii condamnării politice, distinctă de suma primită ca pensie pentru limita de vârstă, al cărui cuantum în luna februarie 2010 a fost de 1388 lei (fila 110), apreciat de instanță ca fiind considerabil.
S-a mai reținut și înscrisul depus de reclamant personal, din care rezultă, conform calculului acestuia, că indemnizația primită până în prezent în baza Decretului lege nr. 118/1990 este de 68.281 lei, în timp ce totalul drepturilor primite (în care sunt incluse celelalte scutiri de impozit și alte facilități) se ridică până în prezent la 20.990 euro (fila 31-33).
Suma cerută de reclamant - 1.000.000 euro - a fost apreciată de tribunal ca exorbitantă.
Acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită, a reținut tribunalul.
Suma pretinsă este mult mai mare decât venitul mediu pe care l-ar putea obține un cetățean român pe tot timpul vieții sale (circa 129.342 euro, calculat conform datelor oferite de Institutul Național de Statistică), iar pe de altă parte, este un efort financiar al Statului Român mult prea mare față de posibilitățile sale economice concrete.
Totodată, s-a reținut că, pe lângă indemnizația lunară primită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantul beneficiază de scutire de la plata impozitelor și a taxelor locale, precum și de o serie de alte drepturi, astfel cum sunt prevăzute la art. 8 și 9 din același act normativ.
De asemenea, a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că nu s-a făcut dovada acestora, precum și că nu există o culpă a pârâtului în sensul art. 274 C. proc. civ., care să atragă obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
împotriva acestei sentințe, atât reclamantul, cât și pârâtul, precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București au declarat apel.
Reclamantul a susținut, în esență, că se impunea acordarea unei despăgubiri mai mari pentru suferințele la care a fost supus prin arestarea abuzivă și consecințele pe care aceasta le-a produs asupra vieții sociale.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a susținut că acordarea sumei de 50.000 euro este nelegală în raport cu modificările legislative intervenite la data de 30 iunie 2010 prin O.U.G. nr. 62/2010, care a plafonat cuantumul despăgubirilor.
Ținând seama și de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 se impune reducerea cuantumului.
S-a mai arătat că legiuitorul a avut în vedere legislația europeană în materie și practica C.E.D.O. Instanța, la rândul ei, trebuia să aibă în vedere practica C.E.D.O., invocându-se o serie de hotărâri - cauzele Varnava, Kolonos, Temeșan, Precup.
Potrivit dispozițiilor art. 41 din C.E.D.O. reclamantul a primit o satisfacție echitabilă prin condamnarea în mod public a regimului comunist, s-a mai precizat în apelul Ministerului Public.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat soluția primei instanțe sub aspectul cuantumului, apreciat ca exagerat de mare.
S-a susținut că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie coroborat cu dispozițiile privitoarea la despăgubirile morale.
Au mai fost invocate modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010, jurisprudența națională și cea europeană (cauzele C.E.D.O. Barbu Angelescu, Bursuc), cât și despăgubirile deja acordate reclamantului în baza Decretului Lege nr. 118/1990, despăgubiri care, deși reținute de prima instanță, nu au fost apreciate suficient.
Prin concluziile scrise depuse la dosar reclamantul a susținut, față de declararea neconstituțională a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, că instanța trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale - art. 5 din CEDO și Rezoluția nr. 1096 /1996 a CE.
Prin concluziile susținute cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei reprezentantul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cel al Ministerului Public au solicitat instanței a se avea în vedere prevederile Deciziilor nr. 1354 și nr. 1358 ale Curții Constituționale.
Prin decizia nr. 121/ A din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, schimbând în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
Pentru a hotăra în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:
Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt neconstituționale.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituționala a constatat și că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Deciziile sunt definitive și obligatorii, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".
Deciziile respective au fost publicate în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
Instanța de apel a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României, dispozițiile respective încetând a-și mai produce efectele la 01 ianuarie 2011.
în speță, la termenul de judecată din 7 februarie 2011, instanța de apel a constatat că, practic, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent (potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), putând fi acordate în continuare doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege, inaplicabile în litigiu.
Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, s-a constatat că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.
Referitor la neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a expus, în sinteză, considerentele Curții Constituționale, astfel:
Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 din 1996 intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1481 din 2006 intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist".
Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât ele sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
în materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada respectivă, Curtea Constituțională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, în natură sau despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice, prin O.U.G. nr. 214/1999, aprobată prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989. Decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă poate fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor, iar hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu.
Au fost reținute în acest sens Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999, aprobată prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr. 221/2009, prin care au fost stabilite o serie de drepturi - dreptul la indemnizație lunară, inclusiv pentru soțul (soția) victimei decedate, dacă nu s-a recăsătorit; scutire de la plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun; douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluvial; despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, prin raportare și la jurisprudența obligatorie a C.E.D.O., reținându-se că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Prin referire la aceeași jurisprudența, constantă, a mai reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, precum și că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari.
în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C.E.D.O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituționala a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate". Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.
Curtea Constituțională a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Având același scop, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Referitor la acest aspect, s-a mai arătat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și C.E.D.O. în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
în aceeași ordine de idei a fost invocată Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, când s-a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
S-a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009.
Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.
Reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.
Totodată, s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag și că încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, ceea ce a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă.
Curtea Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C.E.D.O.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea a mai constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor sus enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, considerațiile expuse mai sus, urmează să reprezinte un răspuns la toate motivele de apel formulate în cauză, a mai reținut instanța de apel.
Cât privește precizările depuse de reclamant referitoare la solicitarea de soluționare a cauzei prin raportare la prevederile art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituție, instanța de apel a constatat că prima instanță a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac, conform art. 294 C. proc. civ.
Referirile la prevalenta reglementărilor internaționale a fost deja în atenția Curții Constituționale, potrivit considerentelor mai sus enunțate, iar Rezoluția 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, a mai reținut instanța de apel.
în consecință, pentru toate aceste considerente, instanța de apel a dispus în sensul celor arătate, și anume a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.
împotriva acestei decizii reclamantul a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată.
în motivarea căii de atac, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., după ce a reluat aspecte ale situației de fapt, cu precădere cele vizând suferințele îndurate și prejudiciile suportate, recurentul a susținut că respingerea acțiunii ca neîntemeiată, adică fără temei legal, conform motivării instanței, este absurdă având în vedere Legea nr. 221/2009, constituțională la momentul introducerii cererii și prevederile internaționale în materie. Soluția instanței de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Legea nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, era constituțională la momentul introducerii cererii, moment la care s-a născut dreptul la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii.
Legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Și jurisprudența C.E.D.O. este în sensul aplicării principiului neretroactivității.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație si de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
S-a criticat și aprecierea eronată a conținutului probelor, ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care s-a întemeiat cererea și s-a solicitat reexaminarea fondului cauzei.
Despăgubirile prevăzute de lege puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 si de art. 5, 6 și 14 din CEDO, care primează.
Evitarea unei duble reparații este evident valabilă, atât în privința prejudiciului material, dar și a celui de ordin moral, a mai susținut recurentul.
Prin reparațiile anterioare nu s-a avut în vedere fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale.
Premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile instanței de apel: drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi ce țin de legislația muncii. Suma pe care a primit-o recurentul cu acest temei nu acoperă prejudiciul suferit, iar aplicarea celorlalte drepturi s-a făcut incorect.
Constatările din cuprinsul deciziilor nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe, a mai susținut recurentul.
De asemenea, recurentul a invocat necesitatea unei practici judecătorești unitare, practica neunitară fiind sancționată de CEDO.
în cauzele de fată, Curtea Constituțională nu își respectă propriile decizii (ex. decizia nr. 160/2004), uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment.
Recurentul a mai susținut că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la CEDO, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, sens în care a citat două cauze în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de propor?ionalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
De asemenea, a invocat necesitatea respectării actelor internaționale în materie: Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006 a aceluiași organism, Declarația asupra Principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1986.
De asemenea, a invocat jurisprudența CEDO cu referire la obligația judecătorului național de a asigura efectul deplin al normelor Convenției, asigurându-le preeminență față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor.
Recurentul a mai făcut vorbire și despre dovada abuzurilor suferite de mama sa. Statul trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, față de împrejurarea că abuzurile au fost dispuse, supravegheate si coordonate de persoane care au acționat în numele Statului. In reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, si nu să se limiteze să-și motiveze respingerea apelului prin deciziile Curții Constituționale.
Consecințele dăunătoare fiind probate, instanța trebuie să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie.
Cele expuse mai sus justifică acordarea de daune morale, a mai susținut recurentul.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, instanța constată că nu este fondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Analizând motivarea căii de atac, înalta Curte constată că recurentul critică, în esență, respingerea de către instanța de apel a cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, critici ce urmează a fi analizate din punctul de vedere al Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.
După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată cu prezentul recurs, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Din cele ce preced reiese că hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în mod corect reținându-se, în cauză, lipsa temeiul juridic al cererii dedusă judecății.
în consecință, analiza criticilor referitoare la despăgubiri, la aprecierea eronată a probelor, cât și a solicitării de reexaminare a fondului cauzei nu se mai impune; de altfel, după abrogarea pct. II al art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs nu mai are posibilitatea de a reevalua probele administrate în fazele procesuale anterioare și de a stabili o altă situație de fapt, recursul putând fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304pct. 1-9 C. proc. civ.
Interpretarea greșită a temeiurilor de drept este o susținere, pe de o parte, nemotivată și, totodată, nefondată, în raport cu actele de la dosar.
Din conținutul cererii, notelor scrise formulate, reiese că pretențiile deduse judecății au fost întemeiate explicit pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Precizările formulate în apel sub aspectul soluționării cauzei prin raportare la prevederi din tratate internaționale au fost corect analizate de instanța de apel, cu referire la art. 294 C. proc. civ. - în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
De asemenea, din considerentele deciziei recurate, în care au fost redate, amplu, considerentele Curții Constituționale, rezultă că incidența reglementărilor internaționale în materie, caracterul predominant al acestora, a jurisprudenței europene au fost avute în vedere de instanța de contencios constituțional, cât și, în cauză, de instanța de apel, cele statuate de Curtea Constituțională în considerentele și deciziile date fiind obligatorii pentru toate părțile implicate.
Criticile referitoare la situația mamei recurentului, astfel cum au fost formulate pentru prima dată în recurs, sunt străine de cauză, neputând fi analizate în această fază procesuală.
Cât privește motivul de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., instanța constată că nici una din criticile formulate nu se încadrează în acest motiv de recurs, ce are în vedere situația încălcării principiului înscris în art. 969 C. civ, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2446/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1358/2012. Civil → |
|---|
