ICCJ. Decizia nr. 2446/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin sentința civilă nr. 426 din 26 iunie 2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta P.A. împotriva pârâților Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Prefectura județului Cluj, SC A.T.P. SA, prin lichidator SC C.A. SA, R.E., S.I., P.A.M., P.T., P.F., C.V. și S.I., având ca obiect plângere la Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 285/ A din 05 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de reclamanta P.A., precum și apelul declarat de pârâta P.F. împotriva sentinței civile nr. 426 din 16 iunie 2009 a Tribunalului Cluj, care a fost desființată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, pe fond, aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 351 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtelor SC A.T.P. SA, prin lichidator P.R. și SC C.A. SA și, în consecință, s-a respins acțiunea civilă formulată în contradictoriu cu acești pârâți; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Prefectura Județului Cluj și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți.

S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta P.A. împotriva pârâților Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, R.E., S.I., P.A.M., P.T., P.F., C.V. și C.I. și, în consecință, s-a constatat preluarea abuzivă, fără titlu, de către Statul Român a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Paris, înscris în C.F. Cluj-Napoca, în C.F. Cluj-Napoca și C.F. Cluj-Napoca.

S-au respins restul capetelor de cerere având ca obiect restituirea în natură, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și rectificarea înscrierilor de carte funciară.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâților R.E. suma de 3.233,33 lei, S.I. și P.A.M., suma de 3.233,33 lei, P.T. și P.F., suma de 3.233,33 lei, C.V. și S.I., suma de 3.233,33 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

în privința pârâtelor AT Prestigiu S.A., prin lichidator P.R. și SC C.A. SA, s-a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință, excepție care a fost admisă, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că procedura de lichidare deschisă cu privire la cele două pârâte a fost finalizată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primarul municipiului Cluj-Napoca și Prefectura Județului Cluj, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, având în vedere că tribunalul nu a fost învestit cu o plângere la Legea nr. 10/2001, ci cu o acțiune prin care s-a solicitat constatarea preluării abuzive, fără titlu, de către Statul Român, a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Paris, restituirea în natură, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și rectificarea înscrierilor de carte funciară, astfel că, față de capetele de cerere ale acțiunii, nu se justifică calitatea procesuală pasivă a acestor pârâți.

Cu privire la primul capăt de cerere, tribunalul a constatat că nu pot fi reținute în cauză dispozițiile sentinței civile nr. 111/2001, pronunțată de Tribunalul Cluj, rămasă definitivă, prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 204/2001, pronunțată în dosar al Curții de Apel Cluj, prin care s-a constatat că Statul Român nu are titlu valabil, imobilul fiind preluat fără titlu de la proprietarii tabulari P.A.A. și P.I., întrucât hotărârea a fost desființată prin decizia civilă nr. 1017/2003, pronunțată în dosar al Curții Supreme de Justiție, fiind respinsă acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă.

Din actele aflate la dosarul cauzei, reiese că imobilul din litigiu, situat în Cluj-Napoca, str. Paris, nr. 32, înscris în C.F. Cluj-Napoca, transcris ulterior în C.F. Cluj-Napoca a fost preluat de Statul Român, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare, ca urmare a modificării prin Titlul I, art. 1, pct. 3 al Legii nr. 247/2005, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, se constată că legiuitorul român a înțeles să prevadă, în mod expres, ca fiind o preluare abuzivă preluarea realizată în temeiul Decretului nr. 92/1950, astfel că s-a constatat preluarea abuzivă, fără titlu, de către Statul Român a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Paris, înscris în C.F. Cluj-Napoca.

în ceea ce privește capetele de cerere privind restituirea în natură și rectificarea înscrierilor de carte funciară, prin înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, tribunalul a constatat că reclamanta a urmat procedura specială administrativă, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar, prin dispoziția de restituire și de propunere privind acordarea de despăgubiri nr. 3180 din 07 decembrie 2005, s-a dispus restituirea în natură a unor părți din imobil, cu privire la apartamentele 3, 4, 5, 6, și 7, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, și terenul aferent acestora, propunându-se acordarea de despăgubiri.

Așadar, restituirea în natură a acestora din urmă depinde de soarta contractelor de vânzare-cumpărare, în privința cărora reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute.

Pentru situația dedusă judecății, tribunalul a apreciat că devine incidență ipoteza prevăzută la alin. (2) al art. 46 din Legea nr. 10/2001, sancțiunea nulității fiind înlăturată de buna - credință a cumpărătorilor.

Astfel, la momentul la care pârâții au cumpărat apartamentele, proprietar tabular asupra imobilului în litigiu era Statul Român, astfel că aceștia au avut convingerea că încheie contractele cu adevăratul proprietar, în contextul în care reclamanta formulase cerere pentru a obține despăgubiri pentru imobilul preluat de la antecesorii săi.

A mai precizat instanța de fond că, deși reclamanta a contestat semnătura de pe cererea formulată, prin raportul de expertiză criminalistică nr. 67 din 27 martie 2009, s-a concluzionat că semnătura de pe cererea prin care solicita acordarea de despăgubiri îi aparține. (f. 608-615 vol. III dosar).

Prin Hotărârea nr. 23 din 29 mai 2000 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, a fost admisă cererea reclamantei și i s-au acordat despăgubiri pentru imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, strada Paris, județul Cluj.

Din moment ce însăși reclamanta a solicitat despăgubiri pentru imobil, deși avea posibilitatea obținerii restituirii în natură a bunului, conform art. 2 din Legea 112/1995, tribunalul a apreciat că aceasta nu mai poate invoca reaua-credință a cumpărătorilor.

în condițiile în care reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii, sub forma despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a considerat că aceasta nu mai poate formula noi pretenții, în temeiul unui act normativ ulterior, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea principiului stabilității circuitului civil.

Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect restituirea în natură, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și rectificarea înscrierilor de carte funciară.

împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând instanței admiterea acestuia, schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamantei.

în motivarea apelului, pârâtul a arătat că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, în ceea ce privește constatarea preluării abuzive, fără titlu, a imobilului din litigiu, situat în Cluj-Napoca, str. Paris, care a trecut în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 92/1950.

Pârâtul a apreciat că preluarea imobilului s-a făcut cu respectarea întocmai a prevederilor actului normativ, astfel încât imobilul a fost preluat de Statul Român cu titlu valabil.

La data de 13 octombrie 2010, reclamanta P.A. a înregistrat o cerere de aderare la apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 351 din 15 aprilie 2010, prin care a solicitat respingerea apelului principal și admiterea cererii de aderare la apel, în sensul schimbării în parte a sentinței atacate, prin admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată.

în motivarea cererii de aderare la apel, reclamanta a arătat că Hotărârea nr. 23 din 29 mai 2000 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care i s-au acordat despăgubiri pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Paris, nu a fost niciodată pusă în aplicare, iar reclamanta nu a obținut nici o sumă de bani, așa cum atestă D.G.F.P. Cluj, prin adresele din 23 mai 2003 și din 18 martie 2008; reclamanta contestând această hotărâre, în dosar, la Judecătoria Cluj-Napoca.

Hotărârea arătată este caducă în parte, întrucât, în urma notificării înregistrate sub nr. 46519/452 din 08 august 2001, Primarul mun. Cluj-Napoca a emis, în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziția nr. 3180 din 07 decembrie 2005, prin care reclamantei i-au fost restituite apartamentul nr. 1 și apartamentul nr. 2, rămase libere.

Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conferă reclamantei dreptul de a solicita restituirea proprietății în natură, chiar dacă aceasta ar fi încasat despăgubiri, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită.

Imobilul în litigiu a fost naționalizat de Statul Român, în considerarea Decretului nr. 92/1950, fiind preluat fără titlu, astfel încât nu face obiectul Legii nr. 112/1995 și, prin urmare, apartamentele nu puteau fi înstrăinate în temeiul acestei reglementări.

Pârâții cumpărători ai apartamentelor în litigiu nu se pot prevala de buna-credință, întrucât aceștia au apelat la sfatul pârâtului P.T., care este avocat și care i-a informat cu privire la situația juridică a imobilului.

Nici unul dintre cumpărători nu a avut convingerea intimă și fermă a valabilității titlului statului, interesându-se personal despre șansele cumpărării.

Pârâtul P.T. a recunoscut că a analizat minuțios cartea funciară a imobilului, verificând și dosarul acestuia, însă a cunoscut temeiul juridic al preluării și, fără îndoială, a observat că imobilul s-a preluat doar de la unul dintre cei doi proprietari, știind că Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat nelegal.

Argumentul instanței de fond, referitor la menținerea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, justificat pe principiul securității raporturilor juridice, nu poate fi luat în considerare, întrucât, potrivit acestui principiu, nu se pot proteja decât vânzările efectuate pe baze legale, nu și cele născute în disprețul legii.

Prin decizia nr. 321/ A din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj-Napoca, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 351 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar; a admis aderarea la apel formulată de reclamanta P.A. împotriva sentinței civile nr. 351 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează: a constatat nulitatea absolută a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare: din 11 noiembrie 1996, încheiat de pârâții P.T. și P.F., pentru apartamentul nr. 4 din Cluj-Napoca, str. Paris; din 07 aprilie 1997, încheiat de pârâții C.V. și C.I. pentru apartamentul nr. 6 din Cluj-Napoca, str. Paris; din 26 martie 1997, încheiat de pârâții S.I. și P.A.M., pentru apartamentul nr. 3 din Cluj-Napoca, str. Paris; din 18 septembrie 1997, încheiat de pârâta R.E., pentru apartamentul nr. 5-7, din Cluj-Napoca, str. Paris; a dispus rectificarea C.F. Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților P.T. și P.F. de sub B.l-2, respectiv prin radierea notării de sub B.3; a dispus rectificarea C.F. Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților C.V., C.I. de sub B.l-2, respectiv prin radierea notării de sub B.3; a dispus rectificarea C.F. Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților S.I. și P.A.M. de sub B.l-2, respectiv prin radierea notării de sub B3; a dispus rectificarea C.F. Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei R.E. de sub B.I., respectiv prin radierea notării de sub B.2; a dispus rectificarea C.F. Cluj, prin radierea drepturilor de proprietate ale pârâților: Statul Român, în administrarea operativă a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, de sub B.l-2; S.I., de sub B.3, P.A.M., de sub B.4; C.V., de sub B.5; C.I., de sub B.6; a dispus rectificarea C.F. Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român, în administrarea operativă a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, de sub B 1,2, respectiv prin radierea notării de sub B.3; a dispus rectificarea C.F. Cluj, A+l, și A+2, prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român de sub B 10 și, respectiv, prin radierea dreptului de administrare operativă a Sfatului Popular al Orașului Cluj, de sub B.l-1 și revenirea la situația anterioară de C.F. de sub B 8,9, în favoarea lui P.A.A. și P.J., a înlăturat din sentință dispozițiile referitoare la respingerea capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și rectificarea înscrierilor de C.F., a înlăturat din sentință dispoziția referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâți, a menținut restul dispozițiilor din sentință și a obligat intimații, în solidar, să plătească reclamantei P.A. suma de 1.300 lei cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

I. Pentru a adopta această soluție, analizând apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Curtea a reținut următoarele:

Conform C.F. Cluj, asupra imobilului de sub A+l, nr. top. 4995, casă din cărămidă, acoperită cu țiglă, cu 1 local pentru prăvălie, 2 camere, 1 bucătărie și dependințe; apoi 1 atelier din cărămidă acoperit cu țiglă, 1 șopru din cărămidă și lemn, acoperit cu țiglă și curte, în suprafață de 163 mp., situat în Cluj-Napoca, str. Paris, a fost înscris sub B.8,9 dreptul de proprietate comună, pe cote părți, al numiților P.A.A. și P.J., dobândit prin moștenire.

Proprietarii tabulari au decedat la data de 22 iulie 1965 ?i 05 mai 1967, reclamanta P.A. fiind unica moștenitoare a acestora, în calitate de nepoată de soră, așa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

Ulterior, prin încheierea de C.F. din 05 octombrie 1959, s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, în administrarea operativă a Sfatului Popular al Orașului Cluj, în baza Decretului nr. 92/1950 privitor la naționalizarea unor imobile și a Deciziunii nr. 3086/164 din 08 septembrie 1959 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Orașului Cluj, cu titlu de drept naționalizare.

Imobilul a fost evidențiat la poziția 405 din anexa la decretul de naționalizare, cu 8 apartamente, proprietar fiind P.A.

Prin încheierea de C.F. din 28 ianuarie 1997, în baza documentației tehnice, imobilul de sub A+l s-a dezlipit din această C.F. și împărțit după cum urmează: nr. top. nou, teren cu construcții, în suprafață de 341 mp, s-a transcris în C.F., nou înființate, în favoarea Statului Român, iar imobilul cu nr. top. nou, teren curte în suprafață de 246 mp, s-a reînscris în aceeași C.F., sub A+2, în favoarea proprietarului Statul Român.

înscrisurile administrate în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Cluj, respectiv copia carnetului de muncă al proprietarului P.A.A., înscrisurile obținute de la Arhivele Statului și depozițiile martorilor relevă faptul că acest imobil a fost dobândit prin cumpărare de către soții P.I. și R., pentru cei doi băieți, P.A.A. și P.l. care, la decesul părinților, în anul 1943, și-au întabulat dreptul de proprietate, în cote egale, cu titlu de moștenire. Imobilul a avut destinația de locuință familială, fiind ocupat în exclusivitate de către familia Pali, avea la stradă o mică prăvălie, iar, în spate, un atelier, unde frații Pali își exercitau meseria de strungari, unica meserie pe care au avut-o până la pensioare și unica sursă de venituri.

Cartea de muncă a proprietarului tabular P.A. evidențiază că acesta a fost strungar, începând din anul 1919 și până în anul 1962, iar, în ceea ce îl privește pe proprietarul tabular P.I., acesta a fost angajat al Uzinelor "23 August" București, ca strungar.

Din interpretarea per a contrario a art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, reiese că, dacă preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea dispozițiilor legale atunci în vigoare, bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia bunului în cauză.

Așa cum se poate observa, criteriile alcătuirii listelor anexă la decret au fost exclusiv personale (vizând foști industriași, bancheri, mari comercianți și alte categorii aparținând marii burghezii), iar excepțiile prevăzute în art. 2 s-au referit tot la unele categorii de persoane, în sensul că naționalizarea nu se aplică imobilelor proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor, astfel încât naționalizarea realizată prin art. 1 pct. 1 și 2 din Decretul nr. 92/1950 a avut un caracter "in personam", în considerarea identității și a statutului socio-profesional ale proprietarului, și nu "in rem".

în consecință, proprietarii tabulari ai imobilului în litigiu, P.A.A. și P.I., au aparținut categoriei micilor meseriași și muncitorilor, astfel încât, în speță, sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 92/1950, în sensul că aceștia erau exceptați de la naționalizare.

Pe de altă parte, potrivit art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 11/1997, prin imobil trecut în proprietatea statului, potrivit Decretului nr. 92/1950, se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării.

Această ultimă condiție legală nu se verifică în prezenta cauză, deoarece, așa cum s-a arătat, la momentul naționalizării, imobilul se afla în coproprietatea antecesorilor reclamantei, P.A.A. și P.I., în cote egale, iar, la poziția 405 din Anexa la Decretul nr. 92/1950, este menționat ca proprietar exclusiv numai P.A., astfel încât, și pentru cota de 1/1 parte din imobil, aparținând proprietarului P.I., preluarea imobilului de către Statul Român s-a realizat fără titlu valabil.

în consecință, imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, respectiv cu nerespectarea dispozițiilor Constituției din anul 1948 și cele ale Decretului nr. 92/1950, astfel încât, contrar susținerilor pârâtului apelant, imobilul a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 351 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj.

II. Analizând cererea de aderare la apel formulată de reclamanta P.A., Curtea a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996, încheiat între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin SC C. SA, în calitate de vânzător și pârâții P.T. și soția P.F., în calitate de cumpărători, aceștia au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apt. nr. 4, situat în Cluj-Napoca, str. Paris, în baza contractului de închiriere din 05 iulie 1990, pentru prețul de 13.188.048 lei.

Prin încheierea de C.F. din 10 martie 1997, pârâții P.T. și P.F. și-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus arătat în C.F. Cluj.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1997, încheiat între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin SC C.A. SA, în calitate de vânzător și pârâții C.V. și soția S.I., în calitate de cumpărători, aceștia au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apt. nr. 6, situat în Cluj-Napoca, str. Paris, în baza contractului de închiriere din 24 aprilie 1990, pentru prețul de 17.945.985 lei.

Prin încheierea de C.F. din 14 ianuarie 1998, pârâții C.V. și S.I. și-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus arătat în C.F. Cluj.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 33858/26 martie 1997, încheiat între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin SC C.A. SA, în calitate de vânzător și pârâții S.l. și P.A.M., în calitate de cumpărători, aceștia au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apt. nr. 3, situat în Cluj-Napoca, str. Paris, în baza contractului de închiriere din 06 iulie 1990, pentru prețul de 16.445.342 lei.

Prin încheierea de C.F. din 30 octombrie 1997, pârâții S.l. și P.A.M. și-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus arătat în C.F. Cluj.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 septembrie 1997, încheiat între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin SC C.A. SA, în calitate de vânzător și pârâta R.E., în calitate de cumpărătoare, aceasta a dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apt. nr. 5-7, situat în Cluj-Napoca, str. Paris, în baza contractului de închiriere din 27 septembrie 1996, pentru prețul de 14.667.856 lei.

Prin încheierea de C.F. din 06 martie 2001, pârâta R.E. și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în C.F. Cluj.

Reclamanta P.A. a înregistrat din 29 iulie 1996, la Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995, o cerere în baza acestui act normativ, prin care a solicitat, în calitate de moștenitoare a lui P.A.A. și P.l., acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Paris, identificat prin C.F.

Prin Hotărârea nr. 23 din 29 mai 2000, emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, s-au acordat despăgubiri petentei P.A., în sumă de 477.619.200 lei, plafon maxim, pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Paris, înscris în C.F.

Ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin notificarea expediată sub nr. 1239/2001, prin intermediul B.EJ. - S.M., reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Paris, înscris în C.F., proprietatea de sub B.8,9 a lui P.A.A. și P.J., preluat de Statul Român, în baza Decretului nr. 92/1950, în calitate de nepoată de soră a proprietarilor tabulari.

Prin Dispoziția nr. 3180 din 07 decembrie 2005, emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca, s-a dispus restituirea în natură a apt. nr. 1 și apt. nr. 2, înscrise în C.F. și cota de 41/246 parte din terenul cu nr. top. 4995/2, înscris în C.F. din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Paris.

Măsura s-a acordat, sub rezerva veridicității celor menționate în adresa din 23 mai 2003 a D.G.F.P. Cluj, cu privire la despăgubirile aprobate în baza Legii nr. 112/1995.

Pentru restul imobilului revendicat situat în Cluj-Napoca, str. Paris, respectiv pentru apt. 3, 4, 5, 6, 7, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și pentru terenul aferent acestora, s-a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea aflată în vigoare la data introducerii acțiunii, 13 mai 2002, în prezent art. 45 alin. (2), actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afara de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credin?ă.

Prin urmare, în speță, se pune problema dacă actele juridice de înstrăinare, încheiate de pârâții persoane fizice, au fost sau nu încheiate cu bună - credință, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil.

în privința noțiunii de bună-credință sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 1898 C. civ. conform cărora, buna-credință este credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, fiind suficient ca buna credință să fi existat la momentul încheierii actului juridic.

Per a contrario, dacă dobânditorul știa ori, cu minime diligente, putea să știe, că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el este de rea-credință și nu poate invoca în apărarea sa art. 46 alin. (2) teza II din Legea nr. 10/2001.

Din răspunsul la interogatoriu al pârâților, rezultă că aceștia au recunoscut că au apelat la sfatul pârâtului P.T. pentru a fi informați în legătură cu situația juridică a imobilului. Cu excepția pârâtei R.E., toți pârâții au recunoscut că l-au rugat pe pârâtul P.T. să se intereseze despre posibilitatea cumpărării apartamentelor, apelând la sprijinul acestuia. Pârâta R.E. a răspuns ambiguu la interogatoriu și a arătat că a cumpărat după dl. Pruncuț, ceea ce înseamnă că s-a informat despre demersurile acestui pârât. In mod concret, în afară de pârâtul P.T., nici unul dintre pârâți nu s-au interesat despre posibilitatea legală de a dobândi apartamentele în litigiu.

Pârâtul P.T., care a avut calitatea de avocat la momentul cumpărării apartamentelor în litigiu, a recunoscut că a analizat minuțios cartea funciară a imobilului și a verificat dosarul juridic al acestuia, cunoscând temeiul juridic al preluării, respectiv Decretul nr. 92/1950. Având studii juridice este cu neputință ca acesta să nu fi observat faptul că imobilul a fost preluat de stat doar de la unul dintre cei doi proprietari tabulari și că Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat cu încălcarea prevederilor sale.

Pe de altă parte, există și o puternică prezumție a faptului că foștii chiriași erau la curent cu situația proprietății imobilului înainte de preluarea acestuia de către stat, deoarece soția supraviețuitoare a unuia dintre foștii proprietari, Pali Iolanda, a locuit mulți ani cu chirie în unul dintre apartamentele imobilului, nefiind o persoană străină foștilor chiriași. Pârâta C.I. a afirmat că avut o relație strânsă cu soția proprietarului dinaintea preluării la stat, iar pârâtul P. a afirmat că toți chiriașii știau că proprietara imobilului dinaintea preluării la stat a decedat și ei au înmormântat-o. Anterior decesului, aceasta a fost dusă la azil, iar, ulterior decesului, fam. P. și fam. S. și-au împărțit apartamentul acesteia, cei dintâi luând bucătăria, iar ultimii camera. Drept urmare, este absurd să se pretindă, de către pârâții persoane fizice, care au fost apropiați cu defuncta Pali Iolanda, că nu ar fi știut că proprietarii tabulari P.A.A. și P.I. erau meșteșugari și, prin urmare, exceptați de la naționalizare.

Legea nr. 112/1995 nu poate constitui un argument solid pentru a justifica buna credință a foștilor chiriași, deoarece potrivit principiului "nemo censetur ignorare legem", construirea unei apărări bazate pe ignorarea prevederilor acestui act normativ este inacceptabilă.

Din interpretarea art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995, rezultă că obiectul legii îl reprezintă doar imobilele cu destinația de locuințe care au aparținut foștilor proprietari, persoane fizice, și care au trecut în proprietatea statului cu titlu. Măsura reparatorie constând în restituirea în natură vizează doar apartamentele în care locuiesc foștii proprietari ori moștenitorii acestora sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente se acordă despăgubiri.

Reclamanta nu a locuit, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, respectiv la data de 29 ianuarie 1996, în nici unul dintre apartamentele imobilului în litigiu, acestea fiind ocupate de chiriași, astfel încât susținerea pârâților intimați și concluzia primei instanțe, referitoare la posibilitatea obținerii restituirii în natură a apartamentelor și la faptul că aceasta nu mai poate invoca reaua-credință a cumpărătorilor, nu este justificată.

Așa cum rezultă din adresa din 23 mai 2007, emisă de Primăria mun. Cluj-Napoca, lista imobilelor revendicate în baza Legii nr. 112/1995 a cuprins și imobilul care face obiectul cauzei.

Așadar, rezultă fără dubiu că, deși imobilul fusese cuprins în lista imobilelor revendicate la Legea nr. 112/1995, pârâții s-au considerat la adăpost de orice pretenție a reclamantei de restituire în natură a imobilului, întrucât, prin cererea formulată din 29 iulie 1996, reclamanta a solicitat doar acordarea de despăgubiri. Pârâții erau conștienți de fragilitatea titlului statului, însă au mizat pe faptul că reclamanta a solicitat doar acordarea de despăgubiri.

în aceste condiții, toți foștii chiriași au fost avizați despre emiterea unor pretenții având ca obiect imobilul în litigiu, fiind pe deplin conștienți că prevederile Legii nr. 112/1995 restrâng posibilitatea de opțiune a reclamantei doar la acordarea de despăgubiri bănești și au riscat cumpărând apartamentele din imobil, mizând pe faptul că reclamanta nu va formula vreo acțiune pentru restituirea în natură a imobilelor.

în aceste condiții, pârâții care au cumpărat de la stat un imobil despre care au știut sau ar fi trebuit să știe că a fost preluat de statul comunist, în condiții notorii de forță, prin abuz, iar nu în condiții obișnuite, au achiziționat în condiții dubioase, care exclud buna lor credință. Simpla ignoranță nu este suficientă, prin ea însăși, pentru a da naștere bunei-credințe, în aparența titlului de proprietate al statului, singurul element din care poate fi dedusă buna-credință, în cazul examinat, este una cât se poate de discutabilă, cu atât mai mult cu cât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, este posibilă doar înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu, iar nu și a celor preluate fără titlu.

Practic, este exclusă ideea unei credințe nestrămutate asupra valabilității titlului statului, condiție esențială pentru a se statua buna-credință la cumpărare, considerent pentru care menținerea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, pe acest temei, este nelegală.

în privința pârâtei R.E., Curtea a reținut că, la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, aceasta a deținut cu titlu de chirie, în baza contractului din 19 mai 1992, un singur apartament, cu nr. inițial 1, în suprafață de 36,04 mp., compus din: cameră, bucătărie, baie, cămară de alimente și w.c., iar, după întocmirea documentației de întabulare, apartamentul respectiv a primit nr. administrativ 5.

Ulterior, după decesul chiriașului apt. 7, pârâta R.E. a încheiat un nou contract de închiriere cu nr. 700176 din 27 septembrie 1996, în baza căruia a cumpărat cele două apartamente, 5-7.

Din ansamblul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 112/1995, rezultă că, după expirarea posibilității de opțiune a proprietarului sau succesorilor săi, există posibilitatea de cumpărare de către chiriași a apartamentului în care locuiesc, la data intrării în vigoare a legii.

Având în vedere că apt. nr. 7 nu a fost deținut cu titlu de chirie, în baza unui contract de închiriere valabil, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, conform art. 41din H.G. nr. 11/1997, cumpărarea acestui apartament de către pârâta R.E. este supusă prevederilor art. 11alin. (2) din H.G. nr. 11/1997 privind nulitatea actelor juridice.

în consecință, intenția de fraudare a Legii nr. 112/1995, de către pârâta R.E., a fost pe deplin dovedită, iar reaua-credință a acesteia, la dobândirea celor două apartamente, este mai mult decât evidentă.

în mod greșit, instanța de fond a apreciat că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât nu mai poate formula noi pretenții în temeiul unui act normativ ulterior, în caz contrar, ajungându-se la încălcarea principiului stabilității circuitului civil, deoarece, în speță, reclamanta a dovedit că nu a încasat despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 23 din 19 mai 2000 a Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, pentru întreg imobilul situat în Cluj Napoca, str. Paris, așa cum atestă D.G.F.P. Cluj, prin adresele din 23 mai 2003 și din 18 martie 2008.

Pe de altă parte, hotărârea este caducă în parte, deoarece, prin Dispoziția nr. 3180 din 08 august 2001, emisă de Primarul Mun. Cluj Napoca, reclamantei i s-au restituit în natură apartamentul nr. nr. 1 și apartamentul nr. nr. 2 din imobilul în litigiu.

Legea ulterioară, respectiv Legea nr. 10/2001, în art. 20 alin. (1), conferă dreptul reclamantei de a solicita acordarea măsurilor reparatorii, chiar și în ipoteza în care aceasta ar fi încasat despăgubiri, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită.

Paragraful din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, indicată de tribunal, respectiv cauza Păduraru c. României (CEDH, 63252/00, hotărârea din 01 decembrie 2005), a fost aplicat greșit în prezenta cauză și nu reprezintă un temei pertinent pentru respingerea acțiunii reclamantei, în sensul că admiterea prezentei acțiuni se înscrie în același climat general de nesiguranță, care a determinat, în mod constant, condamnarea României la CEDO.

în speță, constatându-se, în prealabil, că întreg imobilul, situat în Cluj Napoca, str. Paris, înscris în C.F. a fost preluat abuziv, fără titlu, de către stat, reclamanta a devenit titulara unui interes patrimonial de a i se restitui apartamentele vândute foștilor chiriași, în natură, având speranța legitimă că interesul său patrimonial se va concretiza, în urma admiterii acțiunii introdusă împotriva pârâților. Acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul național, fiind recunoscut în mod expres de către stat, în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, care a statuat că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Prin urmare, interesul patrimonial al reclamantei, recunoscut expres de statul român, intră sub protecția art. 1 al Protocolului nr. l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

în viziunea instanței de apel, menținerea soluției primei instanțe, privind respingerea cererii reclamantei, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare și rectificarea de carte funciară, ar fi avut drept efect încălcarea obligației pozitive a statului de a-i recunoaște reclamantei dreptul său de proprietate, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, prin ruperea justului echilibru dintre cerințele interesului public și imperativele apărării dreptului celui interesat la respectarea bunului său.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanta P.A. împotriva sentinței civile nr. 351 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj.

împotriva deciziei nr. 321/ A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, modificarea în parte a sentinței civile nr. 351/2010 a Tribunalului Cluj, în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate de către reclamantă, ca fiind nefondată.

în dezvoltarea motivelor de recurs, au fost expuse următoarele considerente:

O prima critică a deciziei a vizat constatarea nevalabilității titlului statului, raportat la prevederile art. 2 din decretul de preluare, Decretul nr. 92/1950. în acest sens, în mod greșit, instanța de apel a încadrat imobilul sub incidența acestui articol, întrucât antecesorii proprietarilor tabulari dețineau o prăvălie, iar atelierul în care aceștia lucrau ca strungari era o afacere de familie, ei fiind "patronii" acesteia, ca atare, aceste persoane pot fi încadrate la art. 1, alin. (1) din Decretul 92/1950, iar, dacă se ia în considerare faptul că imobilul era constituit dintr-un număr mare de apartamente și, în acel spațiu, locuia doar o familie, este evident că multe din aceste apartamente nu erau folosite de către membrii familiei, întrucât le depășeau nevoile locative și, în aceasta situație, imobilul se poate încadra și la prevederile art. 1, alin. (2) din decretul menționat.

S-a reiterat faptul că, în considerarea valabilității titlului statului, problema care se pune este, dacă, la momentul preluării, s-a respectat actul normativ care constituia temeiul juridic al preluării, și nu rațiuni de ordin politic și istoric.

De asemenea, s-a invocat faptul că trebuie făcută distincție intre preluarea abuziva și preluarea fără titlu. în ceea ce privește preluarea abuziva, toate imobilele au fost preluate în mod abuziv, în regimul comunist, instaurat la data de 06 martie 1945, în vederea realizării principalului deziderat al acestuia, respectiv acela al lichidării proprietății private. în speță, este evident că preluarea imobilului în litigiu este abuzivă, însă s-a făcut cu titlu, contrar celor susținute de către instanțele de fond și apel.

S-a criticat și decizia instanței de apel de anulare a contractelor de vânzare - cumpărare, având ca obiect apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, învederându-se că, potrivit art. 1898 alin. (1) C. civ, buna - credință desemnează convingerea onestă și sinceră a cumpărătorului că el dobândește imobilul de la un vânzător care posedă toate însușirile necesare pentru a-i transmite proprietatea. De asemenea, valabilitatea unui contract se raportează la normele incidente la momentul încheierii acestuia, conform principiului tempus regit actum.

Astfel, pârâții în cauza erau chiriași în imobilul în litigiu, în baza unor contracte legale de închiriere, iar, de vreme ce reclamanta și-a manifestat opțiunea pentru despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, contractele de vânzare cumpărare a căror nulitate s-a solicitat au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ca atare, sunt valabile.

Apoi, pe lângă faptul că pârâții cunoșteau opțiunea revendicatoarei de a i se acorda despăgubiri, aveau și convingerea fermă că încheie contractele cu adevăratul proprietar, nefiind concludent dacă acesta avea sau nu un titlu valabil.

S-a criticat și susținerea instanței, potrivit căreia pârâții nu aveau "credința nestrămutată" asupra valabilității titlului statului, susținându-se că, în cauză, nu s-a contestat valabilitatea titlului Statului Roman, în termenul expres prevăzut de lege pentru introducerea unei asemenea acțiuni; că, în speță, nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile de nulitate invocate; că buna credință există atunci când, cumpărătorul a depus diligente minime pentru cunoașterea situației juridice a imobilului ce urma să fie înstrăinat, adică la momentul încheierii actului juridic de dobândire a dreptului de proprietate, or, dreptul de proprietate al vânzătorului, în speță Statul Român, era înscris în Cartea Funciară, fiind astfel opozabil erga omnes; că nu a fost notat, în cuprinsul CF, niciun proces în legătura cu imobilul respectiv.

împotriva aceleiași decizii, au declarat recurs și pârâții R.E., S.I., P.A.M., P.F., C.V., C.I. și P.T., continuat de moștenitorii P.N.T.D. și M.A.V.B., solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime a deciziei civile recurate, în sensul respingerii aderării la apel a reclamantei P.A. și menținerii sentinței civile nr. 351/2010, în ceea ce privește soluția dată petitelor de constatare a nulității absolute și rectificare de carte funciară, cu cheltuieli de judecată.

în dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut, în esență, că motivarea instanței de apel pentru soluția adoptată în cauză a vizat, în principal, dacă, în speță, sunt sau nu întrunite condițiile existenței bunei-credin?e a recurenților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, a căror nulitate s-a solicitat.

Astfel, instanța de apel, în analizarea acestui aspect, a pornit de la o anume stare de fapt, și anume că pârâtul-recurent P.T. este avocat și ar fi trebuit să observe, împreună cu ceilalți pârâți, că imobilul nu a fost naționalizat cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. în consecință, instanța de apel a concluzionat că este exclusă ideea unei credințe nestrămutate asupra valabilității titlului statului, condiție esențială pentru a exista buna-credință la cumpărare.

în ceea ce privește prezumțiile avute în vedere, în mod subiectiv, de instanță, acestea sunt nelegale și nu puteau fi luate în considerare, în analizarea aderării la apel, pentru următoarele motive:

în ceea ce privește faptul că imobilul a fost naționalizat numai de la unul din proprietari, instanța de apel, deși a amintit de dispozițiile art. 1898 C. civ. și art. 1899 C. civ., care reglementează buna-credință și faptul că aceasta este prezumată, totuși, nu a pornit de la această prezumție, ci, tocmai invers, de la aceea că recurenții ar fi fost de rea-credin?ă.

Potrivit chiar motivării instanței de apel, probațiunea pentru dovedirea situației proprietarilor tabulari, P.A.A. și P.I., s-a făcut numai în dosar al Tribunalului Cluj. Doar în acest dosar, s-a depus copia carnetului de muncă al proprietarului P.A., înscrisuri de la Arhivele Statului și s-au înregistrat depoziții de martori. Numai din cartea de muncă a lui P.A., reiese că acesta era strungar, iar P.I. fusese angajat al Uzinelor 23 August, tot ca strungar.

în aceste condiții, în care, numai în anul 2000, printr-o vastă proba?iune, s-a stabilit, într-un dosar, că preluarea imobilului ar fi fost realizată fără titlu, este nelegal ca instanța să prezume reaua-credință a recurenților, pe motiv că ar fi trebuit să știe de la cine s-a făcut preluarea și care era situația celor doi proprietari tabulari.

Or, recurenții, indiferent de cunoștințele juridice, nu puteau ști dacă, la momentul naționalizării, proprietarii tabulari erau sau nu mici meseriași, fiind, de altfel, rezonabil a se aprecia că niște mici meseriași (strungari) nu ar fi putut avea în proprietate 8 apartamente, valoarea imobilului conducând mai degrabă la ideea că ar fi fost vorba, în speță, de exploatatori de locuințe.

în ceea ce privește aprecierile făcute referitor la cunoașterea situației imobilului, determinată de faptul că Pali Iolanda, soția supraviețuitoare a unuia dintre proprietari, a locuit mulți ani cu chirie în imobil, nici acestea nu pot fi primite.

Astfel, aceasta a decedat cu mult înainte de apariția Legii nr. 112/1995, în ospiciu, astfel că nu poate exista niciun motiv pentru a se aprecia că problema preluării ar fi apărut în discuție până la acea dată.

De altfel, reclamanta ar fi putut înainta o acțiune de revendicare pe drept comun înainte de apariția Legii nr. 112/1995. Mai mult, ideea relei-credințe este cu atât mai exagerată, în condițiile în care, așa cum reiese din răspunsurile la interogator și cum recunoaște chiar reclamanta, recurenții pârâți au fost cei care au înmormântat-o pe Pali Iolanda, iar moștenitoarea acesteia nu a fost prezentă și nu s-a implicat niciun moment, data la care recurenții au aflat de existenta ei fiind doar când s-a pus problema unei moșteniri.

în ceea ce privește faptul recurenții ar fi trebuit să aibă în vedere posibilitatea ca, în viitor, reclamanta să solicite restituirea în natură, în analizarea acestui aspect, instanța a pornit de la calitatea recurentului P.T. de avocat și a extins toate consecințele la toți pârâ?ii-recuren?i, fără a face nicio diferențiere.

Astfel, nu se poate aprecia că, în prezența unui vecin avocat, ar fi trebuit să aibă cunoștință de toate detaliile juridice referitoare la momentul naționalizării, aceștia având cunoștință doar că acelor contracte li se aplica legea în vigoare la acel moment, care permitea cumpărarea imobilelor și despre faptul că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu exista nicio acțiune în revendicare, formulată în baza dreptului comun cu privire la acest imobil.

De asemenea, hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 23/2000 a fost emisă și atacată abia ulterior cumpărărilor.

în consecință, abia în anul 2000, reclamanta și-a completat dosarul la Legea nr. 112/1995, în vederea acordării despăgubirilor. Astfel, este absurd a se pretinde că recurenții ar fi trebuit să prevadă schimbarea legislativă, în condițiile în care, până la apariția Legii nr. 10/2001, deci la 5 ani de la încheierea contractelor, reclamanta nu a făcut niciun demers în vederea redobândirii în natură a acestui imobil.

Nu în ultimul rând, toate cele referitoare la buna-credin?ă a pârâților-recurenți sunt sprijinite și de raportul de expertiză grafologică efectuat în cauză, din care rezultă reaua-credință a reclamantei, care a susținut că nu ar fi semnat cererea de acordare de despăgubiri pentru imobilul din litigiu. Acest fapt a fost însă contrazis de rezultatul raportului de expertiză, care a concluzionat, în mod neechivoc, faptul că semnătura aparține reclamantei.

Pârâtă-recurentă R.E. a susținut că, așa cum reiese din Sentința civilă nr. 9640/1996, pronunțată în dosar aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, aceasta deținea, la data de 25 aprilie 1996, în chirie, din anul 1992, un apartament, respectiv o cameră în suprafață de 14.98 mp., unde locuia, împreună cu fiul său, în vârstă de 17 ani, suprafața necorespunzând normei locative prevăzute de normele legale în vigoare.

Conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 5/1973, norma locativă pentru locuințele din fondul locativ de stat era de 10 mp pentru fiecare persoană, iar, în condițiile în care chiriașul nu dispunea de norma locativă la care era îndreptățit, el și familia sa, puteau solicita extinderea asupra spațiului de locuit excedentar, care se eliberează.

în ceea ce privește spațiul asupra căruia a operat extinderea, acesta era situat la același nivel cu locuința pârâtei, având dependințe comune, cele două încăperi formând un apartament, în sensul Legii nr. 5/1973. în consecință, instanța a obligat Consiliul local al mun. Cluj-Napoca să emită ordin de repartiție și să încheie un contract de închiriere cu pârâta, pentru camera în suprafață de 15,70 mp, din același imobil.

Pe de altă parte, nici motivarea instanței de apel, raportată la dispozițiile H.G. nr. 11/1997 și Legii nr. 213/1998, nu poate fi primită, în condițiile în care pârâții au cumpărat aceste apartamente, înainte de intrarea în vigoare a H.G. nr. 11/1997 și adoptarea actului normativ menționat.

în ceea ce privește jurisprudența CEDO aplicabilă în materie, recurenții pârâți au considerat că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a reglementărilor aplicabile situației din speță.

Astfel, analizând raționamentul Curții Europene, se constată că s-a analizat existenta unui "bun", în sensul alin. 1 din Protocolul nr. 1. S-a stabilit că este întrunită această condiție, când instanțele naționale au recunoscut dreptul de proprietate în patrimoniul petenților, fie ca "bun actual", fie ca "speranță legitimă de redobândire".

Or, bunul actual există, în măsura în care vânzarea către chiriași s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării, iar speranța legitimă există, în cazurile în care înstrăinarea, în temeiul Legii nr. 112/1995, a avut loc înainte de pronunțarea unor hotărâri judecătorești, ceea ce nu este cazul în speță.

în consecință, la data la care pârâții au cumpărat apartamentele, un imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 era considerat un imobil naționalizat cu titlu, ceea ce vine să sublinieze buna-credință, la momentul cumpărării, iar acesta este singurul moment în care trebuie analizată această bună-credin?ă.

Examinând recursurile exercitate în cauză, înalta Curte constată următoarele:

Critica privind soluția de admitere a capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, din perspectiva încălcării dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, invocată exclusiv de către recurentul pârât Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, nu este fondată și, prin urmare, din această perspectivă, nu este aplicabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950 reglementează persoanele exceptate de la aplicarea măsurii de naționalizare, acestea fiind judicios interpretate și aplicate în cauză, în considerarea art. 6 al Legii nr. 213/1998.

în acest context, instanțele de fond au reținut, în mod corect, că imobilul litigios a fost preluat de stat din proprietatea autorilor reclamantei, deși aceștia erau exceptați de la naționalizare, fiind strungari, ceea ce echivalează cu constatarea nevalabilității titlului statului.

în același sens, se poate reține nu doar că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut nelegal, în concreto și în personam, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, respectiv la statutul autorilor reclamantei P.A., dar însăși dispozițiile legii speciale - art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare, ca urmare a modificării prin Titlul I, art. 1, pct. 3 al Legii nr. 247/2005, statuează că, prin imobile preluate în mod abuziv, se înțelege și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Prin urmare, este corectă statuarea primei instanțe, neamendată de instanța de apel, că însuși legiuitorul român a înțeles să prevadă, în mod expres, ca fiind o preluare abuzivă, preluarea realizată în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu consecința constatării preluării abuzive, de către Statul Român, a imobilului în litigiu, situat în Cluj-Napoca, str. Paris, înscris în C.F. Cluj-Napoca.

Aprecierea esențială în cauza dedusă judecății este însă aceea că nevalabilitatea titlului statului nu atrage, în mod automat, nulitatea actelor de înstrăinare încheiate de stat, ci aceasta ar fi fost determinantă, numai dacă era sau putea fi cunoscută, la momentul încheierii actelor de înstrăinare, de către subdobânditori.

Prin urmare, simpla încălcare, la preluarea imobilului litigios, de către stat, a prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 este lipsită de eficiență juridică în ceea ce privește valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil de către statul - neproprietar.

Analizând în continuare motivele de recurs, comune atât pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, cât și pârâților R.E., S.I., P.A.M., P.F., C.V., C.I. și P.T., vizând capătul de cerere având ca obiect nulitatea actelor de înstrăinare încheiate cu privire la imobilul în litigiu, înalta Curte va expune următoarele considerații:

Cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii, cu privire la imobilul litigios, a fost formulată la data de 13 mai 2002, fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel încât soluționarea acțiunii în nulitate este guvernată de dispozițiile legii speciale, în materia nulității actelor juridice de înstrăinare.

în consecință, instanțele de fond s-au raportat, în mod corect, la atitudinea subiectivă, constând în buna sau reaua - credință a chiriașilor-cumpărători, la momentul încheierii acestora, invocată de reclamantă, în justificarea nulității respectivelor contracte, în considerarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, dar au interpretat și aplicat diferit aceste dispoziții la situația de fapt stabilită în cauză, care nu mai poate fi reapreciată, în actuala structură a recursului, care este un recurs exclusiv de legalitate.

în acest sens, este de observat că norma cuprinsă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu face decât să consacre expres soluția aplicabilă și înainte de intrarea ei în vigoare, dar pe temeiul principiului validității aparenței în drept - error communisfacitjus.

în acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională care, prin deciziile nr. 191 din 25 iunie 2002 și nr. 33 din 28 ianuarie 2003, a statuat că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 după republicarea legii, nu aduce nimic novator, în materia nulității actelor de înstrăinare imobiliară, ci reprezintă în fapt "consacrarea în terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credințe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1987".

în ce privește atitudinea subiectivă a subdobânditorilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, a reținut prima instanță buna-credin?ă a acestora la contractare, cu consecința menținerii valabilității actelor atacate.

Astfel, referitor la contractele de vânzare-cumpărare, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate, că, anterior încheierii respectivelor contracte, reclamanta P.A. nu a întreprins nici un demers, în sensul contestării titlului statului, adică nu a formulat cerere de revendicare a imobilului, potrivit dreptului comun și nu i-a notificat pe chiriași despre intenția sa de a reintra în posesia imobilului; dimpotrivă, a înregistrat la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 o cerere de acordare de despăgubiri pentru imobilul litigios, modalitatea de reparație solicitată fiind prevăzută de Legea nr. 112/1995 pentru imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu valabil.

Cererea de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, contrar aprecierii instanței de apel, era un element în plus, de natură a întări convingerea cumpărătorilor că vânzătorul avea calitatea de proprietar al imobilului pe care urma a-l înstrăina, deoarece Legea nr. 112/1995 prevedea acordarea de despăgubiri doar pentru imobilele preluate de stat cu titlu valabil, de unde și concluzia primei instanțe că o atare cerere echivalează cu o recunoaștere a valabilității titlului statului din partea moștenitoarei foștilor proprietari.

Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs, față de actuala configurare a art. 304 C. proc. civ., buna-credință a subdobânditorilor pe Legea nr. 112/1995 este mai presus de orice culpă sau chiar îndoială, întrucât cauzele de nulitate a unui act juridic trebuie să existe la data încheierii actului.

Aceasta pentru că, orice demersuri ar fi întreprins aceștia înainte de cumpărare, nu ar fi ajuns la o altă concluzie decât aceea că titlul statului nu este contestat și că, prin urmare, statul-vânzător avea toate însușirile cerute de lege pentru a putea înstrăina, întrucât dreptul de proprietate al vânzătorului, Statul Român, era înscris în cartea funciară, fiind astfel opozabil erga omnes; iar, în cuprinsul cărții funciare, nu fusese notat niciun proces în legătură cu imobilul în litigiu.

Mai mult, se poate reține, în aprecierea bunei-credințe a subdobânditorilor cu titlu oneros, ca atitudine subiectivă, că aceștia nu puteau cunoaște existența vreunui succesor al numitei P.I., care ar fi avut o locație la restituirea în natură a imobilului în litigiu, câtă vreme aceasta a fost internată într-un azil, iar înhumarea sa s-a făcut de către chiriași, iar nu de către reclamanta P.A., anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Rezultă că recurenții pârâți, care au contractat în baza Legii nr. 112/1995, s-au aflat, în momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare, într-o eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar a statului - înstrăinător, întrucât, în absența contestării, la acel moment, a titlului statului, nu doar ei, ci și orice altă persoană în locul lor, cu toate diligentele pe care le-ar fi depus, care trebuie să fie ale omului prudent și diligent, nu ar fi putut cunoaște viciile titlului înstrăinătorului.

Sunt astfel îndeplinite, în speță, atât condițiile bunei-credințe, cât și condițiile principiului error communisfacitjus, al cărui efect constă tocmai în salvarea de la nulitate a actelor de înstrăinare cu titlu oneros, încheiate de un proprietar aparent.

Pe cale de consecință, criticile recurenților pârâți vizând soluția admiterii acțiunii în nulitate de către instanța de apel, cu consecința rectificării cărții funciare, sunt întemeiate, ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește faptul că titlul statului nu este valabil, întrucât preluarea imobilului litigios din proprietatea autorului reclamantei s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, acesta a fost reținut atât la fond, cât și în apel.

Contrar însă susținerilor instanței de apel, nevalabilitatea titlului statului nu atrage nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, pentru fraudă la lege. Aceasta pentru că, la încheierea respectivelor contracte, au fost respectate dispozițiile art. 9 alin. (1) din actul normativ menționat, care permiteau chiriașilor, titulari de contracte de închiriere, să cumpere apartamentele ce nu se restituiau în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora. Or, apartamentele înstrăinate titularilor contractelor de închiriere nu fuseseră solicitate a fi restituite în natură de fostul proprietar sau moștenitorii săi, nefiind astfel nici un impediment legal la vânzarea lor.

în plus, cât timp, la momentul contractării, chiriașii-cumpărători nu au cunoscut sau nu puteau cunoaște, în ciuda oricăror diligente pe care le-ar fi depus, nevalabilitatea titlului statului, constatată doar în acest litigiu, actele lor de dobândire rămân valabile, ca efect al principiului validității aparenței în drept, potrivit celor deja arătate.

Nu poate fi reținut nici argumentul instanței de apel, conform căruia intenția de fraudare a Legii nr. 112/1995, de către pârâta R.E., a fost pe deplin dovedită, iar reaua-credință a acesteia, la dobândirea celor două apartamente, este mai mult decât evidentă, în considerarea faptului că apartamentul nr. 7 nu a fost deținut cu titlu de chirie, în baza unui contract de închiriere valabil, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, conform art. 41din H.G. nr. 11/1997, câtă vreme, la baza cumpărării acestui apartament, stă o procedură judiciară, finalizată prin sentința civilă nr. 9640/1996, pronunțată în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care însăși instanța a obligat Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca să emită ordin de repartiție și să încheie un contract de închiriere cu pârâta R.E., pentru camera în suprafață de 15,70 mp, ce forma apt. nr. 7 din același imobil.

Cât privește existența unui bun actual sau a unui interes patrimonial, reținute de instanța de apel, prin raportare la cauza Păduraru contra României, și, corelativ, a condițiilor privării de bun, neanalizate de instanțele anterioare, înalta Curte subliniază că, în lumina dezvoltărilor actuale ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către reclamantă a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în par. 143 și 144, că: "(...) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."

Astfel, dacă, în jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu; Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fî aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea valabilității ori nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

în consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să îi confere reclamantei P.A. un bun actual sau o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Pentru considerentele expuse, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca, prin Primar și recursul declarat de pârâții R.E., S.I., P.A.M., P.F., C.V., S.I. și de P.T., continuat de moștenitorii P.N.T.D. și M.A.V.B. împotriva deciziei nr. 321/ A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie; a modificat, în parte, decizia recurată, în sensul că a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamanta P.O. împotriva sentinței nr. 351 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care a păstrat-o; menținând restul dispozițiilor deciziei care nu erau contrare prezentei hotărâri.

← ICCJ. Decizia nr. 2725/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 102/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2446/2012. Civil