ICCJ. Decizia nr. 1384/2012. Civil. Anulare act. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1384/2012

Dosar nr. 10166/2/2009

Şedinţa publică din 29 februarie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 490 din 09 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea reclamanţilor, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 249 din 27 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.

Prin Decizia civilă nr. 1657 din 15 februarie 2006, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă a declinat competenţa de soluţionarea a recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, considerând că sunt incidente dispoziţiile art. II alin. (3) şi (4) din Legea nr. 219/2005.

Prin Decizia civilă nr. 1249 din 20 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursul reclamanţilor N.G.P., N.N., N.A., N.D.E. şi G.D. (succesorul defunctei V.B.V.), a casat în parte decizia şi sentinţa primei instanţe, a trimis cauza Tribunalului pentru rejudecarea capetelor de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei, având ca obiect respingerea capătului de cerere privind revendicarea imobilului în litigiu, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii C.M., C.R., Ş.A. şi Ş.K.I.

S-a reţinut că, prin înscrisurile administrate în cauză, s-a făcut dovada dobândirii de către autorii reclamanţilor/intervenienţilor, A.N. şi T.N., a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv a calităţii procesuale active a acestora.

În privinţa acţiunii în revendicare, Curtea a constatat că nu este îndeplinită regula unanimităţii, astfel încât, din această perspectivă, a fost apreciată ca legală soluţia instanţei de apel.

Prin Sentinţa civilă nr. 02 din 14 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că, prin Decizia civilă nr. 1249 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecarea fondului, Tribunalului Bucureşti, hotărârea având caracter irevocabil.

Prin Sentinţa civilă nr. 993 din 03 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în rejudecare, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală, astfel cum a fost precizată, a respins cererea de intervenţie accesorie, ca neîntemeiată.

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a reţinut că actele juridice la care pârâţii au făcut referire au fost depuse în Dosarul nr. 16488/1/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de recurs, şi au fost avute în vedere la pronunţarea Deciziei civile nr. 1249 din 26 iunie 2007.

Au devenit astfel incidente dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Asupra fondului raportului juridic litigios, tribunalul a reţinut următoarele:

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Sesizarea instanţei de judecată a avut loc anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind criteriile de apreciere a preluării nelegale a bunului din patrimoniul autorilor lor, în cel al statului.

Ulterior sesizării instanţei, chestiunea caracterului abuziv al preluării în baza Decretului nr. 92/1950 a fost lămurită prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată, act normativ care prezumă caracterul abuziv al tuturor preluărilor din perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În privinţa Decretului nr. 92/1950, în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. 3 din Titlul nr. I din Legea nr. 247/2005, se prevede în mod expres că ";imobilele care au fost preluate de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 sunt considerate ca fiind preluate abuziv.";

Recunoaşterea prin lege a caracterului abuziv al preluării profită şi reclamanţilor, ea neputând fi contrazisă printr-o constatare a instanţei de judecată.

În privinţa modalităţii de preluare a bunului şi a încadrării autorilor reclamanţilor într-o categorie care să îi excepteze de la naţionalizare potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au făcut o astfel de susţinere şi, drept consecinţă, nici nu au administrat probe în acest sens.

S-a reţinut totodată inconsecvenţa reclamanţilor pe parcursul soluţionării cauzei în privinţa acestui capăt de cerere. Astfel, prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat prin primul capăt de cerere să se constate lipsa titlului statului asupra imobilului în litigiu, însă, prin cererea precizatoare din 28 noiembrie 2000, reclamanţii au solicitat în mod explicit doar 1. ";să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare"; şi 2. în cazul în care nu se constată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, să fie obligaţi pârâţii să le lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.

Aceasta înseamnă că reclamanţii au pus în discuţie titlul statului numai ca argument în susţinerea demersului lor judiciar, pe cele două capete exprese de cerere, fără ca nevalabilitatea titlului statului să mai constituie un capăt de cerere distinct.

Tribunalul a reţinut totodată ca aspect relevant în cauză faptul că reclamanţii nu au formulat nicio cerere de restituire a bunului în natură ori de plată de despăgubiri.

Legea nr. 112/1995 nu cuprinde nicio dispoziţie prin care să se instituie o obligaţie a statului de a face o verificare din oficiu a valabilităţii titlului său de proprietate.

O astfel de verificare este însă prevăzută de Legea nr. 213/1998, ulterioară, care prin art. 6 alin. (2) recunoaşte competenţa instanţelor de judecată de a face o astfel de cercetare.

Motivele de nulitate invocate de reclamanţi nu se circumscriu motivelor de nulitate absolută prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995, care prevăd condiţiile legale în care pot fi încheiate în mod valabil contractele de vânzare-cumpărare.

Reclamanţii au formulat acţiunea înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi au optat pentru continuarea judecăţii pe dispoziţiile dreptului comun, însă, întrucât pârâţii au formulat apărări întemeiate pe dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar reclamanţii au înţeles să răspundă şi să combată cu argumente juridice aceste apărări, instanţa a analizat cauza şi sub acest aspect.

Analizând din această perspectivă asupra bunei-credinţe a pârâţilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul a apreciat că prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată şi operează în favoarea actualilor proprietari.

La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul se afla în proprietatea statului iar titlul acestuia nu fusese contestat în instanţă, reclamanţii neformulând vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995.

În privinţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că acestea operează în favoarea foştilor chiriaşi, proprietari de bună-credinţă, întrucât, de principiu, Convenţia garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. La acest moment este justificată speranţa legitimă a chiriaşilor-cumpărători de a se bucura de bunul dobândit în proprietate. Tribunalul a reţinut pe acest aspect inclusiv orientarea jurisprudenţei Curţii Europene exprimată în Cauza Raicu împotriva României.

Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1952, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei), nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi/redobândi un anumit bun.

În acest sens, în situaţii similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă - Cauza Poenaru c. României.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în favoarea foştilor proprietari, încălcarea dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în situaţii diferite de cea a reclamanţilor din prezenta cauză, şi anume în condiţiile în care petenţii au justificat existenta unui bun în sensul Convenţiei, şi anume o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care le-a consfinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina statului s-a născut obligaţia respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia civilă nr. 768 A din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor N.A., N.G.P., N.N. (N.), G.D. şi N.D.E., decedată pe parcursul procesului, moştenitori fiind ceilalţi apelanţi-reclamanţi, şi al intervenienţilor C.M., C.R., S.C.A. şi S.K.I., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C. (fostă P.) M., V.E.A. şi V.V., B.M., L.A., P.M.L., P.V., C. (fostă L.) E., D.I., M.F., M.I., Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA şi SC R. SA, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte cererea reclamanţilor, astfel cum a fost precizată, şi cererea de intervenţie accesorie, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din Bucureşti, str. Ş., colţ cu str. S., sector 1, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

În privinţa criticii apelanţilor, conform căreia sentinţa apelată ar fi nulă, întrucât a fost pronunţată în contradictoriu cu reclamanta N.D.E., al cărui deces a intervenit anterior pronunţării sentinţei, la data de 29 aprilie 2009, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi primită, întrucât prin acest mod de soluţionare a cauzei de către prima instanţă nu s-a produs nicio vătămare, apelanţilor, toţi moştenitorii defunctei fiind deja părţi în cauză, participând astfel la judecată, reclamanţii N.A., N.G.P., N.N. (N.) şi G.D.B. - moştenitori conform certificatului de moştenitor nr. 132/ 2010.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea a constatat întemeiată critica referitoare la încălcarea de către prima instanţă de fond a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., atunci când a apreciat că nu face obiectul judecăţii, ca petit de cerere distinct, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în discuţie, Deciziei civile nr. 1249 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti fixând foarte clar limitele rejudecării în privinţa pretenţiei de constatare a nevalabilitaţii titlului statului.

S-a constatat astfel că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 neputând constitui un titlu valabil de proprietate. S-au nesocotit astfel prevederile art. 8 din Constituţia din 1948, în vigoare la acel moment, care recunoşteau şi garantau în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară.

Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reglementează problema valabilităţii preluării de către stat, prescriind în mod expres că sunt preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării.

Cerere de chemare în judecată a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât cercetarea valabilităţii titlului statului nu se putea face decât prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 reglementând un concept diferit, acela de preluare abuzivă.

În aceste condiţii, s-a apreciat că a devenit inutilă cercetarea valabilităţii preluării prin prisma exceptării autorilor reclamanţilor de la naţionalizare în condiţiile art. II din Decretul nr. 92/1950.

Instanţa de fond a folosit într-adevăr o redactare inexactă, întrucât, după ce a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv şi fără titlu de către stat, a reţinut că ";la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul se afla în proprietatea statului";. În realitate, imobilul se afla la acel moment doar în deţinerea statului, iar nu în proprietate. Această inexactitate în redactarea hotărârii nu a viciat însă concluzia finală la care a ajuns instanţa atunci când a respins cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.

Prima consecinţă a faptului că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil este aceea că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim, acesta transmiţându-se, prin moştenire, către reclamanţi.

Aceasta înseamnă că, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul nu se afla în proprietatea vânzătorului, ci numai în deţinerea acestuia.

S-a reţinut prioritar că pretenţia reclamanţilor din acţiunea pendinte a fost aceea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, fiind invocate drept cauze de nulitate, fraudarea legii şi cauza ilicită şi imorală, ceea ce înseamnă că analiza condiţiilor de valabilitate a contractelor trebuie făcută din perspectiva dispoziţiilor art. 948 C. civ.

S-a apreciat că este corecta susţinerea apelanţilor-reclamanţi, în sensul ca instanţa de fond nu a cercetat cauza prin raportare la dispoziţiile dreptului comun, ci exclusiv prin raportare la Legea nr. 10/2001.

S-a reţinut că actele de vânzare-cumpărare în litigiu au fost încheiate de un vânzător, neproprietar al imobilului.

Pentru o astfel de ipoteză, chiar dacă efectul transferului dreptului de proprietate nu se produce, actul juridic, ca acord de voinţă, poate să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate prevăzute de dispoziţiile art. 948 C. civ.

Confirmarea acestui raţionament juridic este dată de instituţia uzucapiunii scurte, dispoziţiile art. 1897 alin. (2) C. civ. statuând în mod expres că titlul provenit de la un neproprietar nu este automat nul pentru acest motiv, el putând servi ca just titlu în cadrul uzucapiunii.

În condiţiile în care părţile contractului, sau măcar cumpărătorul, au fost de bună-credinţă, ignorând în mod justificat faptul ca vânzătorul nu este proprietarul bunului, vânzarea nu este nulă, întrucât buna-credinţă protejează efectele actului juridic.

Proba contrară în cauza de faţă nu s-a făcut, deşi s-a susţinut ca intimaţii-pârâţi cunoşteau situaţia juridică a imobilului. La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu exista nici un demers administrativ sau juridic de natură să pună în discuţie valabilitatea preluării imobilului de către stat, aplicarea Decretului nr. 92/1950, exceptarea autorilor reclamanţilor de la naţionalizare.

Relevantă în aprecierea bunei-credinţe era, nu cunoaşterea de către cumpărători a faptului că imobilul fusese preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, ci cunoaşterea de către aceştia a unor elemente de natură să pună sub îndoială valabilitatea acestei preluări şi dreptul vânzătorului asupra imobilului, dar şi existenţa unor revendicări din partea foştilor proprietari. Nu exista nici un temei pentru cumpărătorii imobilelor în litigiu să pună la îndoială dreptul vânzătorului asupra acestora.

Buna-credinţă, ca situaţie care salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifică eroarea scuzabilă, invincibilă şi neimputabilă părţilor, care au crezut întemeiat că vânzătorul este proprietarul imobilului. Este de bună-credinţă acela care, prin raportare la o atitudine normal de diligenţă, nu a avut elemente pe baza cărora să poată pune la îndoială legalitatea convenţiei şi dreptul vânzătorului asupra bunului vândut.

În raport de lipsa oricărei contestări a drepturilor vânzătorului, intimaţii-pârâţi nu au avut nici un element care să le nască îndoiala referitoare la drepturile vânzătorului şi legalitatea vânzării, fiind într-o eroare scuzabilă şi invincibilă care justifică pe deplin reţinerea bunei lor credinţe.

Curtea a analizat buna-credinţă nu numai din perspectiva existenţei acestor demersuri ale reclamanţilor, de restituire a imobilului, ci şi din perspectiva cadrului legal existent la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, dispoziţiile legale în vigoare nu erau de natură să le ofere pârâţilor elemente pe baza cărora să cunoască incertitudinea drepturilor vânzătorului asupra imobilului. S-a reţinut astfel că toate cele opt contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate anterior intrării în vigoare a art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În privinţa Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că aceasta reglementa situaţia ";imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989";.

Singura împrejurare că imobilul fusese preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, nu era de natura să le nască pârâţilor îndoiala asupra drepturilor vânzătorului asupra imobilului, de vreme ce însăşi Legea nr. 112/1995 viza aceste imobile pe care le prevedea ca ";trecute ca atare în proprietatea statului"; şi pe care le punea sub dreptul de dispoziţie al statului.

În privinţa dispoziţiilor H.G. nr. 11/1997, cu referire la patru dintre cele opt contracte de vânzare-cumpărare, Curtea a constatat că acest act normativ nu consacra că preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 era considerată fără titlu.

Actul normativ sus-menţionat făcea anumite distincţii în privinţa valabilităţii titlului statului întemeiat pe Decretul nr. 92/1950, în funcţie de respectarea sau nu a condiţiilor decretului.

Astfel, conform art. 1 alin. (3) ";prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înţelege imobilele naţionalizate cu respectarea prevederilor art. 1 pct. 1 - 5 şi ale art. II din decret, precum şi cu respectarea identităţii între persoana menţionată ca proprietar în listele-anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării."; iar în art. 1 alin. (2) se prevedea ";imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974.";

La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, niciuna dintre aceste trei ipoteze nu constituia obiect de dispută administrativă sau judiciară, pentru ca un potenţial cumpărător, normal de diligent, să poată fi apreciat că a avut elemente să pună la îndoială dreptul de proprietate pretins de vânzător în persoana sa.

Imobilul figura naţionalizat pe numele adevăratului proprietar, neexistând temeiuri pentru cumpărători să aprecieze că o altă persoană ar fi fost proprietar, în Decretul nr. 92/1950 figurau naţionalizate 33 de apartamente, ceea ce confirma incidenţa art. I din Decret, iar incidenţa art. II din Decret legat de existenta unui caz de exceptare de la naţionalizare nu fusese pusă în discuţie în vreun mod.

Interpretarea apelanţilor-reclamanţi, conform căreia imobilul nu putea face obiectul vânzării în condiţiile Legii nr. 112/1995, întrucât art. 1 din aceasta lege restrângea câmpul de aplicare al legii la imobile preluate ";cu titlu";, nu poate fi primită, întrucât nu poate fi îngăduit, ca aprioric, orice contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul acestei legi pentru un imobil preluat de stat fără titlu, să fie considerat nul absolut.

Însuşi conţinutul noţiunii de ";cu titlu"; sau fără titlu"; trebuie apreciat în raport de circumstanţele legale şi jurisprudenţiale existente la momentul edictării Legii nr. 112/1995, iar la acel moment, preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu era considerată o preluare fără titlu.

La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în lipsa unei reglementări legale exprese care să declare preluare fără titlu naţionalizarea în condiţiile Decretului nr. 92/1950, numai instanţa de judecată era în măsură să se pronunţe în concret, în fiecare caz în parte, dacă preluarea în baza acestui Decret nr. 92/1950 era făcută cu titlu sau fără titlu.

Curtea a concluzionat astfel că, pârâţii cumpărători au fost de bună-credinţă la data încheierii contractelor, neexistând temeiuri legale pentru declararea nulităţii acestora, întrucât buna lor credinţă le-a salvat de la sancţiunea nulităţii.

În privinţa apărările ce au vizat principiile şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că acestea nu au relevanţă în cauza prezentă.

Constatarea caracterului nevalabil al preluării imobilului de către stat conferă reclamanţilor un bun. Este de asemenea corect citat de către apelanţii reclamanţi principiul afirmat de instanţa europeană în sensul că ";vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de buna-credinţă, chiar când aceasta a fost anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altei persoane, combinată cu absenţa totală a despăgubirilor, constituie o privare de proprietate contrară art. l din Protocolul nr. l la Convenţie";.

Această statuare nu prezintă relevanţă în cauza prezentă care are drept obiect doar constatarea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi declararea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, ci ar putea prezenta relevanţă în cadrul unei acţiuni a reclamanţilor în reparaţie civilă - acţiune în revendicare sau o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/ 2001, lege specială care reglementează acordarea de măsuri reparatorii.

S-a avut în vedere Hotărârea data în cauza Raicu contra României, unde instanţa europeană a arătat ca persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie puse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. Declararea nulităţii contractelor, în condiţiile în care cumpărătorii au fost de bună-credinţă incontestabilă, ar fi nu numai o soluţie profund nelegală, ci ar reprezenta o deplasare a responsabilităţii statului către pârâţii de bună-credinţă.

În privinţa apelului intervenienţilor, faţă de caracterul accesoriu al intervenţiei acestora, a fost admis în aceleaşi limite, faţă de dispoziţiile art. 53 şi 54 C. proc. civ., urmând a fi schimbată sentinţa apelantă, în sensul admiterii cererii de intervenţie accesorie.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 01 februarie 2011, pârâţii V.E.A. şi V.V., (II) la data de 02 februarie 2011, pârâţii P.V., P.M.L., L.I., B.E., M.I. şi L.A., (III) la data de 07 februarie 2011, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, (IV) la data de 08 februarie 2011, pârâta S.Z., (V) la data de 08 februarie 2011, reclamanţii N.N., N.A., N.G.P. şi G.D., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I) Recursul pârâţilor V.E.A. şi V.V. a vizat, în esenţă, următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa anterioară în mod greşit a considerat că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, făcând astfel o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Preluarea imobilului în litigiu în proprietatea statului s-a făcut în baza unui titlu valabil, pentru că s-a întemeiat pe o prevedere legală în vigoare la acea dată - art. 1 şi 2 din Decretul nr. 92/1950.

Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 trebuia să se facă numai în raport cu momentul înstrăinării apartamentelor în litigiu, către pârâţi. Cât timp dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 au intrat în vigoare ulterior încheierii acestor contracte, respectiv ulterior momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 452/22863 din 26 octombrie 1996, în mod nelegal instanţa de apel a apreciat nevalabilitatea titlului statului la data pronunţării deciziei recurate, prin prisma acestor dispoziţii legale.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prin art. 2 alin. (1) a prevăzut că ";imobilele preluate de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 sunt considerate ca fiind preluate abuziv";, constatând nevalabilitatea titlului statului, în condiţiile în care recunoaşterea prin lege a caracterului abuziv al preluării bunului litigios este ulterioară momentului încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Câtă vreme imobilul în litigiu se încadra la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în categoria imobilelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 112/1995 - cu destinaţia de locuinţe, trecute cu titlu în proprietatea statului, foştii proprietari beneficiind de măsurile reparatorii prevăzute de lege - instanţa de apel trebuia să analizeze valabilitatea preluării prin prisma exceptării autorilor reclamanţilor de la naţionalizare. Instanţa trebuia să verifice dacă naţionalizarea imobilului în litigiu s-a făcut cu respectarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950 şi nu să considere ca fiind inutilă această cercetare.

Instanţa de apel în mod greşit a considerat că, odată ce Legea nr. 10/2001 a stabilit caracterul abuziv al preluării imobilelor, în baza Decretului nr. 92/1950, automat titlul statului nu este valabil, făcând confuzie şi punând semnul egalităţii între cele două noţiuni cu semnificaţii juridice diferite, nevalabilitatea titlului statului şi preluarea abuzivă de către stat.

Instanţa de apel a constatat în mod nelegal că atâta timp cât preluarea imobilului de către stat a fost făcută fără titlu valabil, dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim şi s-a transmis, prin moştenire, către reclamanţi.

Această constatare este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Autorii reclamanţilor nu se încadrează în categoria persoanelor prevăzute de art. II ale Decretului nr. 92/1950, întrucât, în primul rând, nu s-au făcut dovezi în acest sens, iar în al doilea rând, reclamanţii, prin cererea precizatoare din 28 noiembrie 2000, au pus în discuţie titlul statului numai ca argumente în susţinerea demersului lor judiciar, pe cele două capete de cerere precizate.

(II) Recursul declarat de pârâţii P.V., P.M.L., L.L., B.E., M.I. şi L.A. a vizat, în esenţă, următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Constatarea instanţei referitoare la nevalabilitatea titlului statului nu este întemeiată, întrucât preluarea imobilului în litigiu, prin Decretul nr. 92/1950, s-a făcut legal, cu titlu.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de normele legale interne şi nici de cele europene.

În acest sens au fost invocate dispoziţiile H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996 care a aprobat Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Faptul că ulterior conceptele dezvoltate jurisprudenţial şi reglementările ulterioare au conturat un alt conţinut al noţiunii de preluare cu titlu nu poate atrage o aplicare retroactivă a acestora.

(III) Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a vizat, în esenţă, următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a admis apel reclamanţilor şi al intervenienţilor şi a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 247/2005, capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului este lipsit de interes, întrucât prin lege s-a statuat că toate imobilele din perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv.

(IV) Recursul declarat de pârâta S.Z. a vizat, în esenţă, următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

La data cumpărării imobilelor, Decretul nr. 92/1950 nu fusese declarat ca încadrându-se la ";preluare fără titlu";, aceasta petrecându-se după data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Autoarea recurentei-pârâte a cumpărat imobilul în litigiu înainte de adoptarea H.G. nr. 11/1997, la un moment la care titlul statului nu era atacat în instanţă, astfel că, în ceea ce o priveşte, buna-credinţă a acesteia nu poate fi contestată.

La momentul cumpărării, părţile nu fuseseră notificate, simpla recunoaştere a existentei unui posibil fost proprietar neavând consecinţe negative asupra contractelor.

Prin Legea nr. 112/1995 nu s-a instituit obligaţia statului de a-şi verifica din oficiu valabilitatea titlului său de proprietate, aşa cum a făcut ulterior Legea nr. 213/1998, care a conferit instanţelor de judecată această competenţă.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect buna-credinţă a părţilor contractante, însă a folosit greşit ca temei al constatării nevalabilităţii titlului statului, Legea nr. 213/1998, lege ulterioară momentului încheierii contractelor şi care nu poate retroactivă.

(V) Recursul reclamanţilor N.N., N.A., N.G.P. şi G.D. a vizat, în esenţă, următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 41 C. proc. civ. şi a art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, a apreciat că nu poate constata nulitatea hotărârii de primă instanţă.

Astfel cum rezultă din certificatul de deces aflat la dosarul cauzei, reclamanta N.D.E. a decedat la data de 16 aprilie 2009.

Având în vedere faptul că judecata cauzei a avut loc la data de 12 iunie 2009, sentinţa fiind pronunţată la data de 03 iulie 2009, s-a solicitat să se analizeze legalitatea hotărârii recurate, în raport de dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. - orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată.

Cât timp această parte nu mai era în viaţă, este evident că pronunţarea hotărârii s-a făcut în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosinţă.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel, analizând, pe de o parte, titlul statului, ca vânzător în contractele de vânzare-cumpărare întemeiate pe Legea nr. 112/1995, iar, pe de altă parte, condiţiile de validitate ale convenţiei prevăzute de art. 948 C. civ., a pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii.

Instanţa de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil, respectiv că imobilul se afla la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare doar în deţinerea statului, iar nu în proprietate, respectiv că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim, transmiţându-se astfel, prin moştenire, către reclamanţi.

Toate aceste constatări ale instanţei de apel ar fi trebuit să determine şi concluzia că, în cauza dedusă judecăţii, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 948 C. civ.

Instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că statul a fost un vânzător neproprietar, dar în mod contradictoriu, prin analogii cu dispoziţii legale inaplicabile în cauză - art. 1897 alin. (2) C. civ. - a calificat ca valabile contractele de vânzare-cumpărare.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal, printr-o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 480, 481, 1898 şi 1899 alin. (2) C. civ., buna-credinţă a statului la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Această apreciere a judecătorilor contravine în mod vădit cu considerentele şi soluţia vizând lipsa unui titlu valabil al statului asupra imobilului în litigiu, cu faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim, contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate de un vânzător neproprietar.

Una din condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unui act de vânzare-cumpărare este ca lucrul vândut să fie proprietatea vânzătorului. Statul nu numai că a preluat abuziv imobilul prin invocarea unui titlu - Decretul nr. 92/1950 - el însuşi încălcat, dar a şi perpetuat acest abuz prin vânzarea acestuia către terţe persoane.

În privinţa statului, s-a susţinut că acesta nu se poate regăsi în vreuna din situaţiile erorii scuzabile, întrucât, fără să repare abuzurile săvârşite în perioada regimului comunist, prin vânzarea către terţi a unui imobil care nu i-a aparţinut niciodată, a nesocotit dreptul fundamental de proprietate al recurenţilor.

Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că patru din cele opt contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate după intrarea în vigoare a H.G. nr. 11/1997, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 11/1997, precum şi cele ale art. 1 alin. (4) din Legea nr. 112/1995, care prescriau că locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă (...) sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.

În condiţiile în care unul dintre cei trei autori ai recurenţilor-reclamanţi, anume N.N., era exceptat de la naţionalizare, fiind avocat, cel puţin la momentul încheierii celor patru contracte de vânzare-cumpărare, dispoziţiile H.G. nr. 11/1997 ar fi trebuit să determine statul să nu vândă chiriaşilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, un imobil care nu putea face obiectul acestei legi, legea fiind astfel fraudată.

Câtă vreme legea nu permitea vânzarea decât a imobilelor naţionalizate, cu titlu valabil, imobilul în litigiu n-ar fi putut face obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare valabil, aspect nesocotit nu numai de stat, ci şi de intimaţii-cumpărători, care au cumpărat în aceste condiţii, pe propriul risc, fraudând astfel legea şi drepturile adevăraţilor proprietari.

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal eroarea scuzabilă în care s-ar fi găsit intimaţii-pârâţi la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Eroarea scuzabilă nu constituie şi nu este reglementată ca o excepţie de la dispoziţiile art. 948 pct. 4 C. civ. sau de la cele ale art. 1898, 1899 C. civ.

În cauză, scuzabilitatea chiriaşilor-cumpărători nu este lipsită de culpă, câtă vreme aceştia au declarat ei înşişi, fie că nu au făcut nici un demers pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului, fie că aveau cunoştinţă de faptul că adevăraţii proprietari au fost deposedaţi de stat.

Câtă vreme, prin probele administrate, au fost dovedite două din cele trei elemente esenţiale care înfrâng noţiunea de eroare scuzabilă, şi anume îndoiala manifestă a chiriaşilor-cumpărători cu privire la dreptul statului asupra imobilului litigios şi culpa acestora, prin omisiunea de a verifica elementele de îndoială pe care le aveau cu privire la dreptul statului asupra imobilului, s-a solicitat instanţei să constate faptul că intimaţii-pârâţi, persoane fizice, nu s-au aflat într-o eroare scuzabilă la momentul încheierii contractelor.

Potrivit doctrinei juridice, vânzarea-cumpărarea lucrului altuia, în cunoştinţă de cauză, reprezintă o operaţiune speculativă, are o cauză ilicită şi este nulă absolut în baza art. 968 C. civ.

Dacă contractul s-a încheiat de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea şi, în orice caz, pe riscul cumpărătorului, constituie un caz tipic de nulitate absolută, în virtutea cunoscutului adagiu clasic frauda corupe totul - principiul fraus omnia corumpit.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că aşa-zisa bună-credinţă a intimaţilor-pârâţi ar înlătura cauza ilicită şi imorală a contractelor de vânzare-cumpărare.

Deşi instanţa de apel a constatat faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit niciodată din patrimoniul adevăraţilor proprietari, nu a reţinut caracterul imoral al cauzei contractelor de vânzare-cumpărare, prin care s-a realizat o împroprietărire abuzivă a chiriaşilor, în dauna proprietarilor legitimi, împiedicaţi să-şi redobândească bunul preluat abuziv, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că principiile şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au relevanţă în cauza pendinte.

Intimaţii-pârâţi au fost de rea-credinţă la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare şi, prin urmare, numai recurenţii-reclamanţi se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de recurenţii-pârâţi, invocată de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte o va respinge ca nefondată, întrucât, în condiţiile în care instanţa de apel s-a pronunţat în mod explicit asupra primului capăt de cerere, în defavoarea recurenţilor-pârâţi, în mod evident nu poate fi vorba de o nesocotire a principiului non omisso medio în exerciţiul concret al dreptului la acţiune într-o cale de atac subsecventă.

Analizând criticile formulate prin cererile de recurs (în parte repetitive), Înalta Curte le va respinge, pentru următoarele considerente (în parte, considerente comune):

(I, II, IV) Recursul pârâţilor V.E.A., V.V., P.V., P.M.L., B.M., M.I., L.A. şi S.Z. (moştenitoare a pârâtei defuncte D.I.) vor fi respinse, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Nu poate fi primită critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în concret, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 în soluţionarea primului capăt de cerere - întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data promovării acţiunii, reglementează în mod expres problema valabilităţii preluării imobilelor de către stat, prescriind ca sunt preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării.

Cât timp imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, acesta intră în categoria celor preluate fără titlu valabil, dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 încălcând în mod flagrant Constituţia României în vigoare la acel moment - art. 8 din Constituţia din 1948 recunoştea şi garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară.

S-a avut în vedere cum era firesc împrejurarea că, cerere de chemare în judecată a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât cercetarea valabilităţii titlului statului nu se putea face decât prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 reglementând într-adevăr un concept diferit, acela de preluare abuzivă.

Chiar dacă dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 au intrat în vigoare ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, acestea nu au făcut altceva decât să consacre legislativ un principiu ce nu poate fi ignorat în ordinea juridică a statelor democratice, principiul preeminenţei dreptului, al ierarhiei actelor juridice normative, cu efecte depline şi directe în planul realizării/valorificării intereselor patrimoniale ale părţilor din cauza pendinte.

(II) Recursul pârâtei C. (L.) E. va fi constatat nul, în temeiul dispoziţiilor art. 302¹ lit. d) C. proc. civ., interpretate conform Deciziei nr. XXXIX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea art. 133 alin. (2) C. proc. civ.

(III) Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti va fi respins ca inadmisibil, întrucât hotărârea judecătorească atacată a evidenţiat că această entitate juridică nu a figurat ca parte a raportului juridic litigios - prin Decizia civilă nr. 768 A din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor şi al intervenienţilor în contradictoriu cu intimaţii pârâţi persoane fizice, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA şi SC R. SA, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte cererea reclamanţilor, astfel cum a fost precizată, şi cererea de intervenţie accesorie, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Subiect al recursului sau titularul recursului este doar acela care are vocaţia de a exercita această cale de atac, respectiv părţile care au participat la judecata în fond şi în apel, cu menţiunea suplimentară ca hotărârea ce face obiectul recursului să-i fi fost defavorabilă.

(V) Recursul reclamanţilor N.N., N.A., N.G.P. şi G.D. va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În privinţa criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - în concret, s-a invocat nulitatea hotărârii pentru încălcarea dispoziţiilor art. 41 C. proc. civ. şi a art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 - Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată, întrucât neregularitatea invocată şi necontestată în cauză nu a produs nicio vătămare recurenţilor-reclamanţi, toţi moştenitorii acestei defuncte părţi fiind deja angajaţi procesual, participând aşadar la judecată, este cazul reclamanţilor N.A., N.G.P., N.N. (N.) şi G.D.B.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora nulitatea actelor de procedură poate interveni numai sub condiţia producerii unei vătămări, vătămare ce se impunea a fi dovedită.

Critica referitoare la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii pronunţate, susţinută pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată, întrucât chiar şi în contextul în care instanţa de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, recunoaşterea efectelor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşii-cumpărători este pe deplin fundamentată legal şi jurisprudenţial.

Instanţele fondului, în deplin consens, cercetând din perspectiva atitudinii subiective a pârâţilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, au apreciat corect că prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată şi că operează în favoarea actualilor proprietari.

La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul se afla în stăpânirea statului iar titlul acestuia nu fusese contestat în instanţă.

În condiţiile în care părţile contractante, sau măcar cumpărătorul, au fost de bună-credinţă, vânzarea nu este nulă, întrucât buna-credinţă protejează efectele actului juridic.

Aceasta este soluţia consacrată constant în literatura şi în jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/ 2001 s-a dat o consacrare legală a acestei reguli jurisprudenţiale, pentru materia specială a imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist.

Dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd sancţiunea nulităţii absolute pentru actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, cu excepţia cazului când ";actul a fost încheiat cu bună-credinţă";.

Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice în domeniul regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

Consacrarea în terminis a acestui principiu s-a impus faţă de împrejurarea că şi cadrul legislativ în vigoare la acel moment, confirma, cu forţa unei prezumţii juris et de jure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.

Raţionamentul juridic similar pe care instanţele fondului şi-a întemeiat hotărârea, a fost în mod corect configurat, ţinând cont de contextul procesual - constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare - şi dovada efectivă a poziţiei subiective oneste a dobânditorilor.

Recurenţii-reclamanţi au invocat reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători, însă această susţinere trebuia dovedită şi reţinută de instanţele anterioare, faţă de prezumţia legală relativă de bună-credinţă, sarcina probaţiunii căzând în sarcina reclamanţilor - art. 1169 C. civ., raportat la art. 1899 alin. (2) C. civ.

Cât timp nu exista o contestaţie cu privire la actul sau măsura de preluare în patrimoniul statului a imobilului în litigiu, indiferent de forma concretă de exteriorizare, demersul cumpărătorului de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare, în circumstanţele cauzei pendinte, apare ca fiind expresia unei conduite contractuale corecte şi oneste.

S-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 1899 alin. (2), art. 1898 şi ale art. 967 alin. (2) C. civ., conform cărora buna-credinţă şi valabilitatea cauzei actului juridic se prezuma, până la proba contrară. Proba contrara în cauza de faţă nu s-a făcut, deşi s-a susţinut ca intimaţii-pârâţi cunoşteau situaţia juridică a imobilului.

La data încheierii celor opt contracte de vânzare-cumpărare nu exista nici un demers administrativ sau juridic de natură să pună în discuţie valabilitatea preluării imobilului de către stat, aplicarea Decretului nr. 92/1950, exceptarea autorilor reclamanţilor de la naţionalizare.

Relevanţa în aprecierea bunei-credinţe era, nu cunoaşterea de către cumpărători a faptului ca imobilul fusese preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, ci cunoaşterea de către aceştia a unor elemente concrete, strict identificate de instanţele fondului, de natura sa pună sub îndoiala valabilitatea acestei preluări şi dreptul vânzătorului asupra imobilului în litigiu.

În circumstanţele cauzei pendinte, s-a reţinut că nu exista nici un temei pentru cumpărătorii imobilelor în litigiu să pună la îndoială dreptul vânzătorului asupra acestora.

S-a reţinut că toate cele opt contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate anterior intrării în vigoare a art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Legea nr. 112/1995, temeiul formal al perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, reglementa strict situaţia ";imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 ";.

Împrejurarea că imobilul fusese preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, nu era de natură să configureze în percepţia pârâţilor, îndoiala asupra drepturilor vânzătorului asupra imobilului, câtă vreme însuşi actul normativ, Legea nr. 112/1995, califica aceste imobile ca ";trecute ca atare în proprietatea statului"; şi le punea sub dreptul de dispoziţie al statului.

În privinţa dispoziţiilor H.G. nr. 11/1997, cu referire la patru dintre cele opt contracte de vânzare-cumpărare, Curtea a constatat că acest act normativ nu consacră că preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 era considerată fără titlu.

Acest act normativ făcea anumite distincţii în privinţa valabilităţii titlului statului întemeiat pe Decretul nr. 92/1950, în funcţie de respectarea/nerespectarea condiţiilor decretului.

Astfel, se reglementa în art. 1 alin. (3) ca ";prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înţelege imobilele naţionalizate cu respectarea prevederilor art. 1 pct. 1 - 5 şi ale art. 2 din decret, precum şi cu respectarea identităţii între persoana menţionată ca proprietar în listele-anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării."; iar în art. 1 alin. (2) se prevedea ";imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974.";

Important şi relevant în cauză este faptul că, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, niciuna dintre aceste ipoteze ale legii nu era în discuţie, pentru ca un potenţial cumpărător, normal de diligent, să poată fi considerat că a avut elemente să pună la îndoială dreptul de proprietate pretins de vânzător în patrimoniul său.

Imobilul figura naţionalizat pe numele adevăratului proprietar, neexistând temeiuri pentru cumpărători să aprecieze că o altă persoană ar fi fost proprietar, în Decretul nr. 92/1950 figurau naţionalizate 33 de apartamente, ceea ce confirma incidenţa art. 1 din Decret, iar incidenţa art. 2 din Decret legat de existenta unui caz de exceptare de la naţionalizare nu fusese pusă în discuţie în vreun mod.

Interpretarea recurenţilor-reclamanţi, conform căreia imobilul nu putea constitui obiectul vânzării în condiţiile Legii nr. 112/1995, întrucât art. 1 din această lege restrângea incidenţa legii doar la imobile preluate ";cu titlu";, nu poate fi primită, întrucât nu poate fi îngăduit, ca aprioric, orice contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul acestei legi pentru un imobil preluat de stat fără titlu, să fie considerat nul absolut.

Faptul că, ulterior, conceptele dezvoltate jurisprudenţial şi reglementările ulterioare au conturat un alt conţinut al noţiunii de ";preluare cu titlu"; nu poate atrage o aplicare retroactivă a acestora pentru a circumstanţia câmpul de aplicare a Legii nr. 112/1995.

La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în lipsa unei reglementări legale exprese care să declare preluare fără titlu naţionalizarea în condiţiile Decretului nr. 92/1950 sau care măcar să specifice anumite criterii după care să se aprecieze valabilitatea titlului de preluare, numai instanţa de judecată era în măsură să se pronunţe în concret, în fiecare caz în parte, dacă preluarea în baza acestui Decret nr. 92/1950 era făcută cu titlu sau fără titlu.

În condiţiile existenţei unei contestări asupra imobilului în litigiu, asupra caracterului preluării, s-ar fi născut cel puţin o stare de îndoială. În cauza de faţă, nicio astfel de îndoială nu a fost creată prin vreun demers al reclamanţilor sau prin vreo dispoziţie legală.

Prezumţia legală de bună-credinţă a vânzătorului nu a fost răsturnată, apreciindu-se că aceleaşi consideraţii făcute mai sus fiind valabile şi în privinţa acestuia.

S-a avut în vedere Hotărârea data în cauza Raicu contra României, unde instanţa europeană a arătat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţa bunurile nu trebuie să fie puse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. Declararea nulităţii contractelor, în condiţiile în care cumpărătorii au fost de bună-credinţă incontestabilă, ar fi nu numai o soluţie profund nelegală, ci ar reprezenta o deplasare a responsabilităţii statului către pârâţii de bună-credinţă.

Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat - în anul 1952, data la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei - nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. În acest sens, în situaţii similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă - Cauza Poenaru c. României.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor, respectiv al pârâţilor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de recurenţii-pârâţi, invocată de recurenţii-reclamanţi, ca nefondată.

Respinge recursul formulat de reclamanţii N.N., N.A., N.G.P. şi G.D., împotriva Deciziei nr. 768A din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursurile formulate de pârâţii P.V., P.M.L., B.M., M.I., L.A., V.E.A., V.V., de S.Z., în calitate de moştenitoare a pârâtei defuncte D.I. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de pârâtul de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva aceleiaşi decizii.

Constată nul recursul declarat de pârâta C. (L.) E. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1381/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1421/2012. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 1384/2012. Civil. Anulare act. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1384/2012. Civil. Anulare act. Recurs