ICCJ. Decizia nr. 1386/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1386/2012
Dosar nr. 24526/3/2007
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civila nr. 1479 pronunţată, la data de 18 decembrie 2009, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul P.C.L., în contradictoriu cu pârâţii P.G.M.B. şi P.M.B., s-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Boteanu, s-a dispus restituirea în natură către reclamant a acestui imobil.
Tribunalul a reţinut că, la data de 13 iunie 2001, reclamantul a depus la P.M.B. notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 9247, solicitând restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. Boteanu şi, ca, deşi a făcut mai multe demersuri, în sensul soluţionării de către pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, aceasta nu a respectat dispoziţiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Având în vedere dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul a analizat fondul cererii de restituire formulată de reclamant, pe care a apreciat-o că este întemeiată, întrucât imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamantului, P.M., dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 19451 din 17 decembrie 1949 la Tribunalul Ilfov, secţia I civilă şi comercială, reclamantul rămânând singurul moştenitor de pe urma acestuia, potrivit certificatului de moştenitor nr. 2239 din 14 noiembrie 1988, eliberat de N.S.J. Dolj.
A mai reţinut tribunalul ca, potrivit adresei nr. 175850 din 19 decembrie 2007, emisă de D.I.T.L.S. 1 Bucureşti, la matricola 72, la nivelul anului 1951, a figurat, cu rol fiscal, numitul P.M. (fost C.P.), fără a fi descris imobilul, cu menţiunea „Naţionalizat D.L. 92/950, poziţia 364, Th. 8609/950", în str. Boteanu, iar prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, întocmit de expert C.S., imobilul a fost identificat ca fiind situat în prezent în Bucureşti, str. Boteanu, pentru acesta în prezent fiind încheiat contractul de închiriere nr. 21223 din 09 august 1999, prelungit conform OUG nr. 8/2004.
Raportat la dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, care consacră principiul restituirii în natură, pentru imobilele preluate abuziv, având în vedere că în cauză apartamentul nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, în prezent acesta făcând obiectul unui contract de închiriere, tribunalul a constatat că nu există impedimente la restituirea în natură a imobilului, în condiţiile în care reclamantul a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Boteanu.
Împotriva sentinţei civile nr. 1479 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în termen legal, P.M.B., a formulat apel, considerând hotărârea atacată netemeinică şi nelegală şi solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivare, apelanta a arătat, în esenţă, că reclamanta a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 9247, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului situat în str. Boteanu, însă fără a respecta dispoziţiile cuprinse în Capitolul I pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ, deşi reclamantul a susţinut că a depus acte ce dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, ce au fost avute în vedere de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 la pronunţarea deciziei contestate, acestea nu pot constitui decât un început de dovada a dreptului de proprietate şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestuia şi a raporturilor dintre autorul reclamantei, referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum şi determinarea precisa a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
A mai arătat apelanta că asemenea acte pot fi folosite de către reclamant în susţinerea cererii de restituire, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosar.
Prin Decizia civilă nr. 28/ A din 01 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă P.M.B. prin P.G. împotriva sentinţei civile nr. 1479 din 18 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 24526/3/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P.C.L. şi intimatul-pârât P.G.M. Bucureşti, ca nefondat.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea din septembrie 2005 a legii), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Pct. 23.1 alin. (4) din Norme precizează că termenul de a se pronunţa asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dacă unitatea deţinătoare comunică acesteia, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Prin urmare, pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că emiterea deciziei de restituire este condiţionată de depunerea probelor solicitate, în acest caz, persoana îndreptăţită fiind obligată să comunice răspuns.
Din întreaga economie a Legii nr. 10/2001 rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare din art. 23 al legii, în redactarea actuală, făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.
În dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită potrivit legii, pot fi folosite şi orice alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile originare sau, după caz, le prezumă.
În speţă, este de necontestat că intimatul este moştenitorul autorului P.M., care a deţinut imobilului situat în Bucureşti, str. Boteanu.
Probele administrate nu sunt evazive şi nici contradictorii, nici cu privire la imobilul deţinut de autorul contestatorului la data preluării şi respectiv, situaţia juridică actuală a acestui imobil, în legătură cu care s-a formulat notificarea.
Teza susţinută de apelantă nu poate fi primită, întrucât procedând în modul pretins de aceasta, s-ar putea ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unităţii deţinătoare, să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs P.M.B., prin P.G., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs se invocă că instanţa nu a lămurit pe deplin situaţia juridică a imobilului şi că a depăşit limitele investirii sale soluţionând cauza din perspectiva dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi în raport de care acţiunea este inadmisibilă, potrivit şi practicii convenţionale şi deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii.
Recursul este nul pentru următoarele considerente.
Potrivit dispozițiilor art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
Recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.
Se constată că recurentul nu a dezvoltat şi indicat niciun motiv de nelegalitate al deciziei, în raport de motivarea instanţei, aspectele invocate fiind străine de natura cauzei, cauza nefiind soluţionată în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ. şi Decizia nr. 332008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Invocarea pe calea recursului a greşitei reţineri a stării de fapt, reprezintă o critică ce nu mai poate face obiect de analiză în recurs după abrogarea pct. 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 raportat la art. 306 C. proc. civ., a se constata nul recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâta P.M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 28/ A din 01 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1425/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1090/2012. Civil → |
|---|
