ICCJ. Decizia nr. 1431/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1431/2012
Dosar nr. 9486/118/2009
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 17 septembrie 2009, reclamantul N.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea la plata daunelor morale în sumă de 1.000.000 euro reprezentând prejudicii morale suferite prin condamnarea de către regimul comunist la pedeapsa de 10 ani muncă silnică a tatălui său N.Şt. în anul 1953, prin sentinţa penală nr. 158 din 10 februarie 1953.
Soluţionând pe fond cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 304 din 19 februarie 2010, prin care a admis cererea formulată de reclamantul N.M. şi a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P. - D.G.F.P. Constanţa la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că tatăl reclamantului a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani muncă silnică, conform sentinţei penale nr. 158 din 10 februarie 1953 pentru uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C. pen., raportat la art. 157 C. pen., condamnarea fiind încadrată în rândul condamnărilor cu caracter politic.
S-a mai reţinut că reclamantul este persoană îndreptăţită la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul său pe perioada condamnării, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3 raportat la art. 5 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 176/ C din 14 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din OUG nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul - Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Pe de altă parte, s-a arătat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului.
S-a reţinut că, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate pe dreptul comun.
Eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului, Curtea reţinând sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate.
Curtea de apel a apreciat că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin deciziile Curţii Constituţionale.
În speţă, s-a reţinut că reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui său, N.M.Şt., decedat la 27 octombrie 1971.
Susţinerile apelantului pârât legate de inexistenţa caracterului politic al condamnării au fost înlăturate din perspectiva temeiului de drept pentru care s-a pronunţat sentinţa penală a fostului Tribunal Militar Teritorial Bucureşti, care încadrează fapta reţinută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
S-a reţinut însă faptul că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin deciziile pronunţate, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiului său calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat.
La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, constatându-se că nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice.
În concluzie, instanţa de apel a constatat că recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, fiul defunctului N.M.Şt. nu are, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victimă a măsurii politice luate asupra tatălui său şi nu este îndreptăţit la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.M., criticând Decizia pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a prezentat istoricul cauzei şi a arătat că, pe parcursul soluţionării apelurilor, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a susţinut, în acest context, că au fost menţinute celelalte dispoziţii cu caracter reparatoriu, atât din Legea nr. 221/2009, cât şi din legislaţia post-decembristă.
Astfel, recurentul a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că, în accepţiunea dreptului comun, reclamantul, în calitate de fiu, cât şi ca persoană care a suferit direct urmările condamnării politice a autorului său, are calitatea de victimă a măsurii politice abuziv dispuse de fostul stat comunist, aşa cum corect a reţinut prima instanţă.
Recurentul a susţinut că apare cu evidenţă greşeala instanţei de apel care, în raport de propriile considerente în ceea ce priveşte dreptul comun vis-a-vis de acordarea despăgubirilor morale, a refuzat să îi recunoască caracterul de „victimă" a condamnării politice a autorului său şi de beneficiar direct al măsurilor reparatorii acordate după anul 1990.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat ca urmare a condamnării cu caracter politic la care a fost supus autorul recurentului-reclamant în perioada comunistă, prin care acesta tinde să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Prin urmare, faţă de considerentele anterior reţinute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerente care vor înlocui motivarea din Decizia recurată, urmează a se constata că soluţia din această decizie privind respingerea acţiunii reclamantului este corectă şi se impune a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În consecinţă, pentru acest motiv recursul reclamantului se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 176/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1436/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1425/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
