ICCJ. Decizia nr. 1436/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1436/2012
Dosar nr. 2187/117/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 26 martie 2010, reclamantul L.G. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 500.000 euro, echivalent la cursul din ziua plăţii, cu titlu de daune morale şi materiale pentru prejudiciul suferit prin condamnarea sa la 6 ani temniţă grea, pedeapsă redusă la 4 ani prin decret prezidenţial, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 890/ F din 26 octombrie 2010, Tribunalul Cluj a respins acţiunea formulată de reclamantul L.G., având ca obiect pretenţii, Legea nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 29/1984 pronunţată în Dosarul nr. 24/1984 al Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, definitivă prin respingerea recursului conform Deciziei nr. 118/1984 a Tribunalului Militar Bucureşti, reclamantul L.G. a fost condamnat, la pedeapsa de 6 ani închisoare şi interzicere pe timp de 5 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen., pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 169 alin. (2) C. pen., respectiv deţinere în afara îndatoririlor de serviciu a unor documente ce constituie secrete de stat.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că reclamantul, prin natura şi atribuţiile sale de serviciu, a intrat în posesia unor documente cu caracter de secret de stat, conform H.C.M. nr. 19/1972, pe care le-a dus şi le-a deţinut ilegal la domiciliu, încălcând astfel dispoziţiile Legii nr. 23/1971 privind apărarea secretului de stat.
Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 2 din alin. (1) din OUG nr. 214 /2009, prevede: Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politica; b) militarea pentru democraţie şi pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenenţa sau opinie politica, de avere ori de origine socială. (2) Prevederile prezentei ordonanţe de urgenta nu se aplica persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor în cazul cărora s-a dovedit ca au desfăşurat o activitate fascista în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel.
Tribunalul a constatat că fapta săvârşită de către reclamant şi pentru care a fost condamnat, nu se încadrează în textele legale menţionate, astfel încât nu se poate reţine caracterul politic al condamnării reclamantului.
Infracţiunea de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului este prevăzută şi în prezent în Codul penal, respectiv la art. 169, iar o faptă similară celei săvârşite de reclamant ar fi pedepsită şi în actuala reglementare. Prin incriminarea acestei fapte se urmăreşte ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la siguranţa statului, care implică păstrarea cu stricteţe a secretului de stat, precum şi a altor documente sau date.
Nu se poate aprecia că scoaterea şi deţinerea ilegală a unor documente cu caracter de secret de stat ar echivala cu o oponenţă fără echivoc împotriva principiilor statului comunist totalitar, de vreme ce această infracţiune mai este în vigoare în Codul penal actual, iar condamnări în baza acestui text legal au fost pronunţate şi după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar al regimului politic din România.
Este de menţionat că reclamantul nu a contestat starea de fapt reţinută în cuprinsul hotărârii de condamnare, ci a invocat faptul că detenţia a fost deosebit de grea, a fost supus unui regim sever şi strict, i s-a refuzat liberarea condiţionată, iar efectele condamnării s-au repercutat şi asupra membrilor familiei sale.
Este fără îndoială că orice regim de detenţie, şi cu atât mai mult cel anterior anului 1990, presupune în mod obligatoriu o serie de privaţiuni. Aspectele invocate, chiar reale de ar fi, nu schimbă caracterul condamnării, element esenţial al prevederilor art. 1 alin. (3) din această lege.
Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut că împrejurarea că reclamantului i s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 40/1990 a Comisiei locale pentru aplicarea Decretului – Lege nr. 118/1990, nu prezintă relevanţă în condiţiile în care această hotărâre are caracterul unui act administrativ, fără a se impune cu putere de lucru judecat.
În consecinţă, având în vedere că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 în ceea ce priveşte condamnarea reclamantului, aceasta neavând caracter politic, tribunalul a constatat că reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubiri, acţiunea promovată fiind respinsă ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia nr. 181/ A din 18 martie 2011, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamant, fiind menţinută sentinţa pronunţată de prima instanţă.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că fapta săvârşită de către reclamant pentru care a fost condamnat nu are caracter politic, dovada constituind-o împrejurarea că ea este în continuare prevăzută în Codul penal în art. 169, text ce incriminează divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului.
Instanţa a verificat condiţiile în care reclamantul a fost condamnat, condiţii necontestate de acesta şi textul incriminator, ajungând la concluzia legală că nu este vorba de o infracţiune cu caracter politic, o asemenea faptă fiind sancţionată şi în prezent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul L.G., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că infracţiunea pentru care a fost condamnat a fost de natură politică, aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii penale, precum şi din regimul de executare a pedepsei.
De asemenea, a arătat că instanţa de apel nu a încuviinţat proba cu martor, hotărâtoare în dezlegarea corectă a pricinii.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
Instanţa de recurs are doar competenţa de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000. Aşa fiind, critica inserată în motivarea recursului, referitoare la neîncuviinţarea probei cu martori, nu va fi supusă analizei instanţei de recurs.
Deşi recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Deşi nu arată expres, recurentul-reclamant critică Decizia recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, susţinând că în mod eronat tribunalul şi instanţa de apel nu au constatat caracterul politic al condamnării sale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (2) raportat la alin. (4) C. pen.
Această critică este însă nefondată, întrucât în mod legal instanţele de fond şi apel au apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracţiunii pentru care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări, prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres şi limitativ, prin enumerare, care anume infracţiuni, pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3) din acelaşi text de lege, cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârşirea infracţiunilor respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracţiunile politice de cele de drept comun, distincţia fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul şi scopul făptuitorului la momentul săvârşirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul sau împrejurările săvârşirii, o infracţiune aparent de drept comun capătă caracter politic.
Tot astfel, din interpretarea textului art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă.
Or, în cauză, condamnarea reclamantului priveşte infracţiunea de deţinere în afara îndatoririlor de serviciu a unor documente ce constituie secrete de stat, faptă ce este incriminată şi în prezent.
Mai este de reţinut şi faptul că textul legal în baza căruia reclamantul a fost condamnat nu se regăseşte printre articolele prevăzute limitativ de Legea nr. 221/2009 la art. 1 alin. (2) lit. a), pentru ca această condamnare să fie de drept una politică.
Este adevărat că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că instanţa poate constata caracterul politic al oricărei alte condamnări penale a unei fapte săvârşite cu intenţie, în sensul art. 2 din OUG nr. 214/1999. Instanţele anterioare au motivat însă corect că textul menţionat nu este incident în speţă deoarece reclamantul, prin comportamentul adoptat, nu a făcut altceva decât să încalce legea, prin intrarea sa, prin natura şi atribuţiile de serviciu, în posesia unor documente cu caracter de secret de stat, pe care le-a dus şi le-a deţinut ilegal la domiciliu, fapt recunoscut de acesta, astfel cum reiese din hotărârea penală.
Concluzionând, urmează a se reţine că instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că reclamantul nu a suferit o condamnare cu caracter politic, pronunţând astfel o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente pe acest aspect, art. 4 alin. (1) cu referire la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Prin urmare, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi respinsă şi excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul, pârât S.R., prin M.F.P., deoarece recurentul a indicat corect hotărârea pe care o atacă, cu respectarea dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul –pârât S.R., prin M.F.P.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 181/ A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1457/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1431/2012. Civil → |
|---|
