ICCJ. Decizia nr. 1392/2012. Civil. Legea 10/2001. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1392/2012
Dosar nr.2383/116/2010
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 880/269/2010, la data de 01 martie 2010, la Judecătoria Olteniţa, reclamanta O.I.G. a chemat în judecată Primăria Olteniţa, prin Primar, solicitând instanţei obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în suprafaţă de 162 mp, situat în Municipiul Olteniţa, jud. Călăraşi şi acordarea de despăgubiri pentru diferenţa de teren, în suprafaţă de 238 mp, aflat pe domeniul public al Municipiului Olteniţa şi pentru imobilul casă de locuit ce a fost demolat pe acest teren.
Prin sentinţa civilă nr. 833 din 29 aprilie 2010, Judecătoria Olteniţa a admis excepţia de necompetenţă materială şi a trimis cauza, spre competentă soluţionare, Tribunalului Călăraşi; dosarul fiind înregistrat sub nr. 2383/116/2010.
Prin cererea înregistrată la data de 22 iunie 2010, reclamanta a precizat că, în baza Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, a solicitat să se constate că imobilul proprietatea sa, situat în Municipiul Oltenia, jud. Călăraşi a fost preluat în mod abuziv de stat prin Decretul de expropriere nr. 73/1980 şi este deţinut, în prezent, fără nici un titlu valabil de pârâtul Municipiul Olteniţa, prin Primar; obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 238 mp, aflat pe domeniul public al Municipiul Olteniţa şi imobilul-casă de locuit, ce a fost demolat, fără acordarea unei juste şi prealabile despăgubiri; să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea de restituire în natură a imobilului proprietatea sa, cerere ce datează încă din anul 1991, precum şi în baza notificării făcută prin executorul judecătoresc, formulată în baza Legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 247/2005; obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul proprietatea sa, situat în Municipiul Oltenia, str. Tineretului, nr. 81A, jud. Călăraşi.
Prin întâmpinare, Primăria Municipiului Olteniţa a solicitat respingerea acţiunii, arătând că, urmare notificării din anul 2005, trimisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 400 mp din Municipiul Olteniţa, şi despăgubiri băneşti pentru casă, s-a emis dispoziţia nr. 16 din 10 ianuarie 2006, respingându-se cererea, ca tardiv formulată.
S-a arătat că, în dosarul nr. 360/269/2009 al Judecătoriei Olteniţa, reclamanta a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului - Decretul nr. 73 din 13 martie 1980 – de preluare a imobilului proprietatea sa din Municipiul Olteniţa, jud. Călăraşi, obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru casa de locuit care a fost demolată de pe acest teren, cererea fiind soluţionată prin Decizia civilă nr. 1092/R din 04 noiembrie 2009 a Tribunalului Călăraşi, prin care s-a admis recursul formulat de către Municipiul Olteniţa, prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 1309 din 30 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Olteniţa, s-a modificat în totalitate această sentinţă şi s-a respins acţiunea reclamantei pentru revendicarea imobilului.
În raport de situaţia de fapt reţinută, în şedinţa din 30 septembrie 2010, tribunalul a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capetele de cerere 1 şi 4 şi excepţia inadmisibilităţii pentru capetele de cerere 2 şi 3 din acţiunea precizată.
Prin sentinţa civilă nr. 2414 din 30 august 2010, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capetele de cerere privind constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului din Municipiul Olteniţa, judeţul Călăraşi şi cel privind lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a aceluiaşi imobil; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind capetele de cerere cu privire la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa de teren, în suprafaţă de 238 mp şi pentru imobilul casă de locuit ce a fost demolat şi cel privind refuzul nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea de restituire a aceluiaşi imobil din Olteniţa şi a respins întreaga acţiune formulată de reclamanta O.I.G. împotriva pârâtului Municipiul Olteniţa, reprezentat prin Primar.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta O.I.G., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin Decizia civilă nr. 291A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă O.I.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat următoarele:
În ceea ce priveşte capetele de cerere vizând constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului şi obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a aceluiaşi imobil, în mod corect, s-a reţinut existenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat, în conformitate cu dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 164 şi art. 166 C. proc. civ., având în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 1309/2009 a Judecătoriei Olteniţa, hotărâre care a rămas irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 1092/2009 a Tribunalului Călăraşi, s-a respins acţiunea aceleiaşi reclamante privind revendicarea imobilului şi constatarea nevalabilităţii decretului de preluare a imobilului de către stat.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobil şi de constatare a refuzului nejustificat al pârâtei de a soluţiona această cerere, Curtea de Apel a constatat următoarele:
Autoarea reclamantei, numita S.V., s-a adresat Primăriei oraşului Olteniţa cu o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, iar petentei i s-a comunicat că acest teren nu face obiectul Legii nr. 18/1991, însă această cerere, chiar dacă era înregistrată pe rolul primăriei, nu-şi producea efectele 10 ani mai târziu, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, ea nefiind formulată în baza acestei legi. Urmare a apariţiei Legii nr. 10/2001, petenta ar fi trebuit să depună o cerere în baza acesteia.
În speţă, numita O.I.G. a formulat o notificare înregistrată sub nr. 76/2005, prin care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, însă, fiind o notificare tardiv formulată, aceasta a fost respinsă ca atare, conform art. 22 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 modificată.
Conform prevederilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, concursul dintre legea generală şi legea specială, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
În consecinţă, imobilul solicitat de către reclamantă a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, iar reclamanta nu a respectat procedura prevăzută de această lege, motiv pentru care, în mod corect, Primăria Municipiului Olteniţa a respins, ca tardivă, cererea acesteia prin dispoziţia motivată a Primarului.
Reclamanta apelantă nu se poate prevala de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, cât timp nu există o cerere de restituire formulată în termen de către petentă, ci una tardivă, care nu poate fi luată în considerare.
Solicitarea reclamantei apelante ca, odată cu soluţionarea cererii formulată de către unul dintre comoştenitori, să se analizeze şi cererea sa de restituire, apare ca nefondată, cât timp, aşa cum s-a precizat, nu se poate analiza o cerere care nu este formulată în termen, cu respectarea dispoziţiilor din Legea specială – 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta O.I.G., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, in sensul admiterii apelului si modificării sentinţei civile nr. 2414 din 30 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, prin admiterea acţiunii introductive.
În motivarea criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a reiterat soluţiile pronunţate în cauză, arătând următoarele.
Prin prezenta acţiune, a solicitat restituirea in natură si acordarea de despăgubiri pentru imobilul revendicat, in condiţiile Legii nr. 10/2001, iar nu in baza dispoziţiilor art. 480 si art. 481 C. civ., astfel cum a reţinut instanţa fondului, in cauză, neputând fi reţinută autoritatea de lucru judecat.
Astfel, la data de 28 martie 1991, autoarea sa, S.V., s-a adresat Primăriei Oraşului Olteniţa cu o cerere, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren, însă, prin adresa nr. 4088 din 02 aprilie 1991, Primăria Olteniţa a comunicat petentei că cererea acesteia nu face obiectul de aplicare a Legii nr. 18/1991 si că, „in măsura in care vor interveni alte reglementari contrare, o va tine la curent despre aceasta", lucru nerealizat, deşi cererea acesteia putea fi soluţionata in baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, existând la dosarul Primăriei şi nedându-i-se curs pana in prezent.
În acest context, cererea pentru retrocedarea terenului si acordarea de despăgubiri se afla pe rolul Primăriei, producându-si efectele odată cu apariţia Legii 10/2001, neputându-se invoca, de către parată, faptul că nu a făcut demersurile necesare pentru restituirea imobilului, in termenul legal, in condiţiile legii speciale.
La data de 11 august 2005, a formulat o noua cerere pentru restituirea in natura a imobilului, înregistrată cu nr. 11894, si o notificare, prin executor judecătoresc, către Primăria Mun. Olteniţa, in baza Legii 10/2001, modificata prin Legea 247 din 19 iulie 2005, ce a fost respinsa ca tardiv formulata.
In anul 2001, P.P. (cea de-a doua soţie a proprietarului iniţial al imobilului) s-a adresat cu o notificare, solicitând restituirea in natura a imobilului in cauza (teren in suprafaţa de 400 mp si construcţii), asupra căruia aveau un drept de proprietate comuna pe cote - părţi, emiţându-se dispoziţia Primarului Mun. Olteniţa nr. 519 din 20 decembrie 2001, de restituire, deşi, alături de aceasta, figura la aceeaşi poziţie, pe lista anexa la decretul de expropriere nr. 73 din 13 martie 1970, si autoarea sa, S.V.
În acest context, Decizia civilă 291 A din 17 martie 2001 este nelegală, întrucât, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că: „în cazul in care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte in cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun. De asemenea, de prevederile prezentei legi, beneficiază si moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite”.
Astfel, chiar daca s-ar admite ipoteza ca nu ar fi urmat procedura Legii nr. 10/2001, ar fi trebuit aplicate dispoziţiile art. 4 alin. (4) din aceeaşi lege, care prevăd că: "De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzuta la capitolul III, profita ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus in termen cererea de restituire".
Or, prin Dispoziţia Primarului Mun. Olteniţa nr. 519 din 20 decembrie 2001, s-a dispus restituirea parţială, in natură, a terenului in suprafaţă de 162,5 mp, din întreaga suprafaţa de 400 mp, către una dintre comoştenitoare, anume P.P., deşi aceasta solicitase întreaga suprafaţa.
Astfel, recurenta apreciază că, odată cu soluţionarea cererii unuia dintre comoştenitori, trebuia analizata si cererea autoarei sale, S.V., de restituire a terenului in cauză, in calitatea acesteia de comoştenitoare, întrucât aceasta figura la aceeaşi poziţie pe lista anexa la Decretul de expropriere nr. 73 din 13 martie 1970, alături de cea căreia i s-a restituit parţial imobilul.
Examinând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra motivului de recurs prin care se critică admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat privind capetele de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicarea imobilului, instanţa de recurs îl apreciază ca nefondat, câtă vreme, în mod corect, instanţele fondului au apreciat întrunită în cauză tripla identitate – de părţi, de obiect şi de cauză juridică – între cele două cereri deduse judecăţii, respectiv prezenta cerere şi cea care a format obiectul dosarului nr. 360/269/2009 al Judecătoriei Olteniţa şi a fost soluţionată irevocabil prin Decizia civilă nr. 1092/R din 04 noiembrie 2009 a Tribunalului Călăraşi, care a admis recursul formulat de către Municipiul Olteniţa, prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 1309 din 30 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Olteniţa, a modificat această sentinţă în totalitate şi, rejudecând, a respins acţiunea reclamantei O.I. pentru revendicarea imobilului din municipiul Olteniţa, judeţul Călăraşi.
Astfel, chiar dacă reclamanta susţine, în combaterea acestei excepţii, că temeiul juridic al primei acţiuni îl constituiau dispoziţiile art. 480 C. civ., iar prezenta acţiune este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se poate constata că cele două capete de cerere ale celor două acţiuni sunt identice, scopul spre care tinde reclamanta fiind restituirea imobilului situat în municipiul Olteniţa, judeţul Călăraşi.
Or, cauza juridică a unei cereri este reprezentată de fundamentul juridic al pretenţiei deduse judecăţii, de actul sau faptul juridic generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acţiunii.
Din acest punct de vedere, în ambele demersuri juridice, împrejurările de fapt şi de drept – astfel cum au fost reliefate prin motivarea celor două cereri de chemare în judecată – au fost identice.
Astfel, în ambele procese, solicitarea de restituire a imobilului s-a grefat pe refuzul pârâtei Primăria Olteniţa, prin Primar, de a restitui imobilul în litigiu şi pe pretinsa preluare abuzivă a bunului de către stat, în temeiul Decretului nr. 73 din 13 martie 1980.
Ca atare, actul juridic generator al dreptului subiectiv (titlul autoarei reclamantei, deposedată abuziv de către stat), precum şi elementele de fapt (pretinsul refuz al pârâtei de a restitui imobilul) sunt aceleaşi şi conturează identitatea de cauză juridică.
În raport de aceste considerente, urmează a se constata că instanţele fondului au soluţionat corect pricina, reţinând, în aplicarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., coroborate cu art. 166 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat.
Asupra motivului de recurs prin care se critică respingerea capetelor de cerere privind obligarea pârâtei Primăria Olteniţa, prin Primar, la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 238 mp, aflat pe domeniul public al Municipiul Olteniţa şi imobilul - casă de locuit, ce a fost demolat, fără acordarea unei juste şi prealabile despăgubiri şi constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea de restituire în natură a imobilului proprietatea sa, formulată în anul 1991, precum şi cea formulată în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, conform notificării făcută prin executorul judecătoresc, instanţa de recurs îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
În drept, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ aveau obligaţia de a formula, în termenul prevăzut de această dispoziţie legală, o notificare prin care învesteau entitatea deţinătoare cu analiza pretenţiilor pe care înţelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
Termenul pentru formularea notificării era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii - 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit succesiv, prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002, şi care nu a suferit nici o modificare prin dispoziţii legale ulterioare, respectiv Legea nr. 247/2005, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., dispoziţii prin care se reglementează condiţiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act poate cere repunerea în termen, adică acele condiţii în care actul procedural se poate efectua şi după expirarea termenului legal.
Referitor la acest termen de notificare nu a intervenit nici o modificare legislativă, conţinutul său nefiind modificat, nici explicit şi nici implicit, prin instituirea vreunui caz de repunere în termen, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, astfel încât formularea notificării după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu poate suplini neformularea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În acelaşi sens, nici formularea unei cereri de restituire în natură în anul 1991 nu poate avea semnificaţia juridică a unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, care să declanşeze procedura administrativă reglementată de această lege specială, în absenţa unei prevederi legale exprese în acest sens şi întrucât revenea reclamantei obligaţia depunerii minimelor diligenţe pentru a se conforma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privind termenul de notificare pentru iniţierea procedurii administrative speciale, aceasta asumându-şi consecinţele, în plan juridic, ale propriei alegeri.
Astfel, modalitatea în care reclamanta a înţeles să-şi valorifice drepturile este o chestiune pur subiectivă, ce nu are nici o relevanţă în soluţionarea prezentei cauze şi care nu poate fi invocată ca motiv de modificare sau casare a hotărârii recurate.
Prin urmare, se constată că, în mod corect, instanţele de fond au stabilit că reclamanta nu a formulat notificare în termenul legal reglementat de Legea nr. 10/2001, astfel încât se impune respingerea cererii.
În ceea ce priveşte celălalt argument care întemeia, în opinia recurentei, acest motiv de recurs, privind aplicabilitatea art. 4 al Legii nr. 10/2001, instanţa apreciază că nici acesta nu poate fi reţinut, în virtutea următoarelor argumente.
Conform art. 3 alin. (1) lit. a), persoane îndreptăţite, în înţelesul Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, după caz, sunt persoanele fizice, proprietare ale imobilelor la data preluării lor abuzive.
Art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 consacră acelaşi drept şi pentru moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din aceeaşi lege, „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari, care nu au urmat procedura prevăzuta la capitolul III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cererea de restituire".
Pentru a beneficia însă de prevederile acestei legi speciale de reparaţie, persoanele care se pretind îndreptăţite la măsurile reparatorii legale era necesar să se conformeze imperativelor impuse de Legea nr. 10/2001, sub aspectul formulării notificării în termenul legal, imperativ, de decădere reglementat de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, conform art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, în situaţia în care numai unul dintre moştenitorii proprietarului deposedat a formulat notificare, măsurile reparatorii se cuvin, pentru întregul bun, doar acelui moştenitor care s-a conformat legii speciale, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cota sa de moştenire.
În consecinţă, invocarea art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 este în defavoarea recurentei, care nu a formulat notificare în termenul legal şi care este, astfel, decăzută din dreptul de a mai solicita în justiţie acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat abuziv.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, nu este incident vreun motiv de nelegalitate care să se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.I.G. împotriva deciziei nr. 291A din 17 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.I.G. împotriva deciziei nr. 291A din 17 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1395/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1387/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
