ICCJ. Decizia nr. 1399/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1399/2012
Dosar nr.385/103/2010
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, sub nr. 385/103 din 10 februarie 2010, precizată ulterior, reclamantul I.D.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei să constate caracterul politic al condamnării autorului său, I.N.D., la pedeapsa închisorii (pentru sabotaj la legea comasării) şi al măsurii administrative aplicate lui I.N.D., de internare într-o colonie de muncă; să constate caracterul politic al măsurilor aplicate reclamantului, în nume propriu, de autorităţile comuniste; să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral încercat, respectiv, 500 lei lunar, pentru cei 46 de ani de domiciliu obligatoriu (impus reclamantului), şi 10.000.000 lei lunar, pentru măsurile aplicate tatălui său.
Prin sentinţa civilă nr. 1366/C/2010, pronunţată în dosarul nr. 385/103/2010 al Tribunalului Neamţ, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul I.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; s-a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamantului, I.N.D., la pedeapsa închisorii executată în perioada 21 aprilie 1956 - 3 august 1956 si a măsurii administrative aplicate lui I.N.D., de internare într-o colonie de muncă, în perioada 9 martie 1952 – 1 aprilie 1953; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data plăţii efective, al sumei de 5000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
S-a respins cererea de constatare a caracterului politic al măsurilor aplicate reclamantului şi de acordare a despăgubirilor aferente, ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit deciziei nr. 251 din 11 aprilie 1952 a Ministerului Afacerilor Interne, autorul reclamantului, I.N.D., a fost internat timp de 12 luni, într-o colonie de muncă, executată în perioada 9 martie 1952-1 aprilie 1953 la colonia Castel.
De asemenea, potrivit biletului de eliberare nr. 3455 din 3 august 1956 emis de Penitenciarul Piatra-Neamţ, I.N.D. a fost deţinut în acest penitenciar, în perioada 21 aprilie 1956-3 august 1956, pentru săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de legea comasării.
Din materialul înaintat de C.N.S.A.S., a rezultat că I.D. a fost urmărit şi persecutat pentru activitatea sa contrarevoluţionară, ostilă regimului comunist, fiind catalogat de autorităţi drept chiabur, oponent al măsurile abuzive de comasare a terenurilor şi colectivizare.
Faţă de înscrisurile din dosarul informativ întocmit de autorităţile de la acea vreme, instanţa a apreciat că faptele pentru care autorul reclamantului a fost deţinut în Penitenciarul Piatra-Neamţ şi în colonia de muncă sunt dintre cele prevăzute de art. 3 alin. (3) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar măsurile aplicate de autorităţi au caracter politic.
În consecinţă, instanţa a constatat caracterul politic al condamnării şi al măsurii administrative aplicate autorului reclamantului.
A reţinut însă, că, din ansamblul probatoriului administrat, inclusiv dosarele informative înaintate de C.N.S.A.S., nu rezultă că reclamantul a făcut obiectul vreunei măsuri din cele prevăzute de Legea nr. 221/2009, care dau dreptul la despăgubiri, susţinerile privind domiciliul obligatoriu nefiind dovedite.
În consecinţă, în temeiul art. 1169 C. civ., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de constatare a caracterului politic al măsurilor aplicate reclamantului şi de acordare a despăgubirilor aferente.
S-a constatat că daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, din cauza naturii valorilor nepatrimoniale ce au fost lezate, s-a apreciat a fi evident faptul că au fost lezate valori esenţiale care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare.
Având în vedere practica judiciară în materie, dar şi prevederile OUG nr. 62/20010, de plafonare a sumelor ce pot fi acordate descendenţilor de gradul I, pentru prejudiciul suferit de autori, instanţa a apreciat că suma de 5000 de Euro este de natură să compenseze prejudiciul moral încercat, trauma psihică şi celelalte suferinţe îndurate de I.N.D., în temniţele şi lagărele de muncă comuniste.
Împotriva acestei hotărâri, au promovat apel ambele părţi.
Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Neamţ a criticat nelegalitatea hotărârii, invocând Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Apelantul-reclamant a criticat netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii atacate invocând, în esenţă, faptul că instanţa de fond, prin stabilirea cuantumului plafonat al despăgubirii la 5.000 Euro, a procedat la o aplicare retroactivă a OUG nr. 62/2010 (ale cărei dispoziţii au fost de altfel declarate neconstituţionale), în condiţiile în care acţiunea a fost promovată sub imperiul Legii nr. 221 din 22 iunie 2009, art. 998 C. civ., art. 504 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 24 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a respins apelul formulat de apelantul I.D.M.; a admis apelul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Neamţ, pentru Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Roman şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, a reţinut că acţiunea a fost promovată sub imperiul Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 2010 ale Curţii Constituţionale, publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, constatându-se că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/1009, sunt neconstituţionale.
Este adevărat că deciziile nr. 1358 şi 1360 ale Curţii Constituţionale au survenit la 21 octombrie 2010, ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe, însă efectele acestora vizează inclusiv procesul pendinte.
Pe cale de consecinţă, în speţa dedusă judecăţii, prezintă relevanţă dacă aceste decizii operează în raport de data promovării acţiunii şi chiar a pronunţării hotărârii şi dacă, totodată, se poate vorbi despre aplicarea sau nu retroactivă a acestora.
Ca atare, Curtea a analizat dacă, în cauză, există fapte în curs de a-şi produce efectele sau fapte viitoare.
Retroactivitatea implică, prin definiţie, existenţa unei situaţii juridice anterioare apariţiei legii noi, situaţie ce scapă legii civile noi, dacă nu se prevede expres contrariul.
În speţă, însă, există fapte în curs de a-şi produce afectele şi nu fapte trecute, pentru a se vorbi de retroactivitate.
În contextul anterior arătat, s-a reţinut că, în speţă, este pusă în discuţie activitatea legii civile, respectiv aplicarea acesteia situaţiilor juridice ale căror efecte sunt incerte, astfel cum sunt despăgubirile solicitate de apelantul-reclamant.
Or, în speţă, la momentul soluţionării apelului, temeiul de drept pe care apelantul - reclamant şi-a fundamentat acţiunea nu mai subzistă, fiind declarat neconstituţional prin cele două decizii ale Curţii Constituţionale, anterior arătate.
Declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut ca efect eliminarea acestor dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale, textul normativ fiind lovit de neconstituţionalitate de la momentul intrării sale în vigoare, astfel încât acţiunea formulată în baza acestui text normativ este lipsită de suport legal.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul I.D.M., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu rejudecarea apelului, admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei atacate şi acordarea daunelor morale.
În motivarea criticilor, reclamantul a arătat că instanţa de apel şi-a motivat soluţia numai pe dispoziţiile Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360/2010, în sensul că, fiind neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009, acţiunea reclamantului nu mai are nici un temei legal, sub aspectul acordării daunelor morale şi, prin urmare, este nefondată.
Or, motivarea instanţei de apel este greşită, deoarece deciziile Curţii Constituţionale se referă la toate acele ipoteze în care Statul român, după 22 decembrie 1989, prin legi cu caracter reparatoriu, a indemnizat deja victimele regimului totalitar, astfel că nu este justificată o indemnizare separată prin Legea nr. 221/2009. În acest sens, recurentul a arătat că, pentru suferinţele autorului său, dar şi pentru suferinţele sale personale, nu a fost indemnizat de stat, nici în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nici în baza altui act normativ şi, prin urmare, se situa în ipoteza Legii nr. 221/2009, care nu a fost declarată neconstituţională şi trebuie să producă efecte juridice.
În împrejurarea în care legea internă în materie nu este pusă de acord cu prevederile Constituţiei, instanţele trebuiau să facă aplicarea art. 5 par. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, în baza art. 20 din Constituţia României, şi să dispună indemnizarea victimelor sistemului totalitar, prin analogie cu indemnizarea victimelor erorilor judiciare, din practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel astfel cum a fost formulate, astfel că soluţia instanţei este practic nemotivată şi nu cuprinde adevăratele motive pe care se sprijină. In realitate, instanţa de apel a săvârşit o denegare de dreptate, chiar dacă a respins acţiunea ca nefondată, pentru că nu a cercetat fondul pricinii, în lumina dispoziţiilor legale imperative din dreptul intern la momentul judecăţii, considerând, de fapt, acţiunea inadmisibilă.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa reţine următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză şi de către recurenţi.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoştea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă, astfel cum corect a apreciat şi instanţa de apel, inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de reclamantul din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială si succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior şi contrar opiniei recurentului, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantul I.D.M., norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acestuia dreptul de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.”
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 7 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În consecinţă, nu se poate considera că instanţa de apel, aplicând Decizia Curţii Constituţionale a săvârşit o denegare de dreptate, neanalizând fondul cauzei, astfel cum, eronat, pretinde recurentul reclamant, ci s-a conformat imperativelor dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, care statuează caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, enunţând considerente pertinente situaţiei determinate de intervenirea acestor decizii pe parcursul procesului.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.D.M. împotriva deciziei nr. 24 din 07 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.D.M. împotriva deciziei nr. 24 din 07 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1427/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1395/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
