ICCJ. Decizia nr. 1395/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1395/2012
Dosar nr. 43334/3/2009
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 43334/3/2009, la data de 02 noiembrie 2009, reclamantul L.G.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat statul la plata sumei de 2.508.000 Euro, reprezentând despăgubirile materiale şi morale pentru prejudiciile suferite de reclamant şi întreaga familie, ca urmare a condamnării tatălui său, L.G., pentru crima de înalta trădare, la 14 ani muncă silnică, cu confiscarea totală a averii.
Prin sentinţa civilă nr. 956 din 24 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.G.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100.000 Euro, la cursul de schimb valutar lei/Euro al BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubirile cu titlu de daune morale şi a respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.
Împotriva sentinţei primei instanţe, au formulat apel reclamantul, pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 256A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul – reclamant L.G.M.; a admis apelurile declarate de apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată şi a respins în tot acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
Teza juridică susţinută de către reclamant constă în faptul că autorul său a suferit o condamnare cu caracter politic de 14 ani, pentru crima de înaltă trădare, prevăzută de art. 191 şi art. 190 C. pen., pedeapsă efectuată în perioada 08 mai 1950-15 aprilie 1964, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice şi psihice suportate în urma acţiunilor represive a autorităţilor statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).
Ceea ce se susţine de către apelantul pârât şi apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în prezenta cale de atac, constă în faptul că textul de lege pe care reclamantul şi-a fundamentat acţiunea a fost declarat neconstituţional, apreciindu-se, de asemenea, că despăgubirile ar trebui stabilite în considerarea persoanei care a suferit efectiv, o astfel de acţiune fiind o acţiune personală, care nu ar putea fi transmisă succesorilor, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, s-a solicitat reaprecierea cuantumului despăgubirilor, apreciindu-se că nu cel care a suferit efectiv prejudiciul moral este beneficiarul despăgubirilor acordate în prima instanţa şi că acest cuantum este unul exagerat de mare.
Curtea a reţinut că, în urma sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii, prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:,, Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: "Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea a reţinut, aşadar, că, la data soluţionării apelului, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, erau deja publicate în Monitorul Oficial, iar termenul de 45 zile era împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că instanţa de apel nu poate decât să constate aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Totodată, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 au rămas fără obiect, acesta fiind declarat neconstituţional.
Curtea de apel a avut, de asemenea, în vedere faptul că, în situaţia admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, Decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională, cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, Decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu sunt limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes). O atare interpretare a fost deja însuşită de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 98/2001.
Intimatul reclamant a susţinut că aceste decizii nu ar trebui aplicate în cauză, în caz contrar, ajungându-se la o discriminare, în raport de momentul soluţionării cauzei.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-şi de drept efectele pentru viitor.
Având în vedere că efectele admiterii excepţiei se produc erga omnes, atât faţă de autorul excepţiei, cât şi faţă de alţii, şi că, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa, în faţa căreia s-a invocat excepţia, nu mai face aplicarea textului declarat neconstituţional, ulterior sesizării instanţei, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară, care înfrânge o dispoziţie constituţională, nu mai poate fi aplicată, în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfăşurare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Totodată, Curtea a apreciat că efectele pentru viitor ale deciziilor instanţei constituţionale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii, înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Curtea a constatat că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând niciun impediment ca prevederile unei legi noi, incidente în cauza dedusă judecăţii, să se aplice şi în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituţional al neretroactivităţii legii noi, astfel că persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câştigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
În speţa de faţă, nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituţionalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituţionale, neputându-se susţine că, la momentul la care deciziile Curţii Constituţionale îşi produc efectele obligatorii, prin pronunţarea sentinţei apelate, nedefinitive, ne-am găsi în prezenţa unei situaţii juridice consumate, şi nici chiar faptul că o atare situaţie juridică ar putea fi opusă principiului supremaţiei Constituţiei în cadrul legislaţiei naţionale, având în vedere, ca argument suplimentar, procedura excepţiei de neconstituţionalitate, prin care Curtea Constituţională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituţionalităţii unei legi aplicabile în litigiul respectiv şi efectul constatării neconstituţionalităţii chiar şi în cazul pronunţării între timp a unei hotărârii definitive de către instanţa de judecată.
Curtea a reţinut, totodată, că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia a fost deja în atenţia Curţii Constituţionale, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.
În acelaşi sens, Curtea a reţinut că, aşa cum s-a statuat în cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naşte ex lege, ci este condiţionat de depunerea cererilor şi de aprobarea lor de către autorităţile administrative competente, astfel că reclamanţii nu se puteau aştepta ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, în cursul cărora autorităţile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condiţiile.
În acelaşi timp, în cauză, nu este vorba de o intervenţie a legiuitorului sau a executivului, în vederea influenţării soluţionării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenţei dreptului şi noţiunii de proces echitabil sau principiului egalităţii şi nediscriminării, ci a Curţii Constituţionale, care, potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă, al cărei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei, iar intervenţia a avut loc, în principal, pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat, de autoritatea cu competenţe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă şi principiilor constituţionale.
Or, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenţie, în acele situaţii de excepţie, în care există motive extrem de importante de interes general, „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situaţii, create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului (cauza Zielinski, Pradal, Gonzales şi alţii împotriva Franţei, hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005, cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008).
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituţionalitate, a apreciat, prin prisma art. 51 din Constituţia României, că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituţională în analiza compatibilităţii sale cu norma constituţională, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituţie, având în vedere rolul Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, ce are ca scop garantarea respectării Constituţiei şi, implicit, efectele deciziilor sale pronunţate în această materie.
Tot astfel, precizările formulate de apelantul reclamant, sub aspectul solicitării soluţionării cauzei, prin raportare la art. 998 C. civ., urmează fi analizate de către instanţa de apel, prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanţa şi la art. 294 C. proc. civ., care dispune că, ,,în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.
Or, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost învestită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.
Faţă de cele stabilite de Curtea Constituţională, în considerentele şi dispozitivul deciziilor enunţate, obligatorii atât pentru instanţe, cât şi pentru persoanele care au solicitat instanţelor să li se recunoască şi stabilească despăgubiri morale, constând în sume de bani, în baza Legii nr. 221/2009, cum este şi situaţia din speţa analizată, Curtea a statuat că argumentele expuse urmează să reprezinte un răspuns la motivele de apel formulate de către toţi apelanţii, în ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamant, examinarea criticilor referitoare la cuantumul prea mare, în opinia apelantului pârât si a Ministerului Public, respectiv, insuficient, în opinia reclamantului, al daunelor morale acordate de prima instanţă apărând ca fiind inutilă.
De asemenea, Curtea a observat că prima critică formulată de reclamant s-a raportat la faptul că, în prima instanţă, nu s-ar fi avut în vedere faptul că reclamantul a fost lipsit de întreţinere, pe perioada de timp în care tatăl său s-a aflat în detenţie, astfel că, în opinia apelantului reclamant, lipsa salariului tatălui său, pe perioada detenţiei, este un prejudiciu material ce se impunea a fi acoperit.
Curtea, verificând petitul acţiunii introductive, prin care titularul acţiunii a stabilit limitele cercetării judecătoreşti în cauză, a constatat că, în cuprinsul acesteia, deşi reclamantul a solicitat, în conformitate cu prevederile legale înscrise în Legea nr. 221/2009, despăgubiri materiale, a precizat că acestea derivă din prejudiciul produs ca efect al măsurii confiscării totale a averii autorului său, dispusă prin hotărârea de condamnare şi lipsirea acestuia de salariul pe care îl obţinea anterior condamnării, în intervalul de timp în care s-a aflat în detenţie.
Aşadar, potrivit acţiunii introductive, cauza cererii reclamantului a fost reprezentată de prejudiciul material suferit de autorul său, ca efect al condamnării dispuse împotriva sa, în cuprinsul cererii, reclamantul nefăcând vreo referire la un prejudiciu material pe care să-l fi înregistrat personal, ca efect al lipsirii sale de întreţinere, aşa cum se invocă în prezenta cale de atac.
În consecinţă, câtă vreme în apel, reclamantul invocă un alt titlu al dreptului dedus judecăţii, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte această critică, sunt pe deplin incidente prevederile art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora, în apel, nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.
Critica vizând modul de soluţionare al cererii având ca obiect daune materiale, Curtea a apreciat-o ca nefondată, câta vreme aceste daune au fost solicitate, iniţial, ca efect al lipsirii autorului reclamantului de salariu pe durata detenţiei.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele vizate pot cere „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Or, în raport de această dispoziţie legală, câtă vreme acest prejudiciu material iese din câmpul de aplicare al Legii nr. 221/2009, care a constituit temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat această cerere, ca nefondată.
Pe de altă parte, nici în faţa primei instanţe şi nici în prezenta cale de atac, reclamantul nu a înţeles să administreze dovezi, din care să rezulte contravaloarea bunurilor confiscate, în urma condamnării, deşi sarcina acestei probe îi revenea, conform art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în raport de aceste constatări, Curtea a respins, ca nefondată, şi critica vizând modul de soluţionare al acestui petit.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul L.G.M., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii instanţei de apel, respingerea apelurilor formulate de apelantul-parat Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice si apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ca nefondate si menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică si legală.
În motivarea criticilor, reclamantul a arătat, în esenţă, următoarele:
Soluţia aleasa de instanţa de apel este greşită atât din perspective legii române, cat si a art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
Astfel, instanţa de apel trebuia sa observe că, prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, devin incidente dispoziţiile art. 147 alin. (1) si (4) din Constituţia României.
Aceste dispoziţii nu prevăd un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale. Dimpotrivă, se prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor. De asemenea, se prevede expres că dispoziţia legală constatată neconstituţională îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, între momentul publicării si momentul expirării termenului de 45 de zile, dispoziţia legală in cauza fiind suspendata de drept.
Prin urmare, dispoziţiile citate reglementează o modalitate de ieşire din vigoare a unei dispoziţii legale, ieşire din vigoare care este condiţionata de neintervenirea unei modificări legislative operate de Parlament sau Guvern, după caz, prin care dispoziţia legala menţionata să fie pusa in acord cu prevederile constituţionale.
Aceasta din urma ipoteza nu se regăseşte in cauza, neintervenind vreo modificare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, in termenul de 45 de zile analizat.
Fiind vorba de o ieşire din vigoare la un anumit moment si cu efecte numai pentru viitor, aceasta modalitate de ieşire din vigoare este in totalitate similara abrogării.
A considera că declararea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii afectează dreptul deja exercitat in temeiul acestor dispoziţii legale prin formularea cererii de chemare in judecata reprezintă o interpretare contrara cerinţelor art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
O astfel de interpretare este conforma cerinţelor impuse de art. 1 din Protocol 1 la CEDO doar atâta timp cat, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, sunt înlăturate limitări sau piedici în exercitarea unor drepturi prevăzute de lege, aceasta situaţie fiind si cea care s-a regăsit in practica Curţii Constituţionale pana la Decizia nr. 1358/2010.
Însă, prin Decizia nr. 1358/2010, s-a constatat neconstituţionalitatea unei dispoziţii prin care era recunoscut un drept la despăgubiri, drept care, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la CEDO constituie un bun sau, cel puţin, o speranţa legitimă.
Ca atare, daca si in privinţa Deciziei nr. 1358/2010 s-ar accepta interpretarea instanţei de apel, s-ar ajunge la eliminarea, cu efect retroactiv, a unui drept, născut ex lege, efect contrar dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, care dispun ca deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Totodată, s-ar ajunge la încălcarea cerinţelor impuse de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, fiind vorba de o "lipsire de bun", fără temei in lege.
Or, pentru a accepta o astfel de ingerinţa in dreptul ocrotit de art. 1 din Protocolul 1, ingerinţa constând in lipsirea de bun, este necesar ca aceasta ingerinţa sa fie prevăzuta de lege. Prin urmare, declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor prin care se recunoştea dreptul la despăgubiri morale trebuie sa producă efecte numai pentru viitor, efecte echivalente abrogării acestei dispoziţii, urmând ca, in cazul in care dreptul la despăgubiri pentru prejudicii morale, prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, l-a exercitat prin formularea cererii de chemare in judecata, anterior publicării Deciziei nr. 1358/2010, sa fie soluţionat potrivit legii in vigoare la momentul formulării cererii - 02 noiembrie 2009.
Aşadar, instanţa de apel trebuia sa observe că, pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, precum si soţul si descendenţii acestora, in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dreptul la despăgubiri rezultă din lege si nu este supus nici unei alte condiţii, la latitudinea instanţelor fiind lăsata doar aprecierea asupra cuantumului, nu insa aprecierea asupra existentei acestui drept.
Recurentul a invocat şi faptul că, în prezenta cauză, nu se regăsesc premisele avute in vedere de Curtea Europeana in cauza Slavov contra Bulgariei, dimpotrivă, premisele din aceasta cauza sunt exact contrarii celor din cauza Slavov.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa reţine următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză şi de către recurent.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoştea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă, astfel cum corect a apreciat şi instanţa de apel, inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de reclamantul din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială si succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior şi contrar opiniei recurentului, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantul L.G.M., norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acestuia dreptul de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.”
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.G.M. împotriva deciziei nr. 256A din 10 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.G.M. împotriva deciziei nr. 256A din 10 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1399/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1392/2012. Civil. Legea 10/2001. Revendicare... → |
|---|
