ICCJ. Decizia nr. 1426/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1426/2012
Dosar nr. 4101/115/2009
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 4101/115 din 4 decembrie 2009, reclamanta P.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să oblige pârâtul la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării (deportării) reclamantei şi părinţilor acesteia, respectiv defunctul O.Ş., decedat la data de 29 mai 1990, strămutat în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 şi defuncta O.M., decedată la data de 20 noiembrie 1990, strămutată în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în Bărăgan, apreciind că pentru o reparaţie justă şi dreaptă a suferinţelor îndurate, plata sumei de 750.000 euro este îndestulătoare.
Prin sentinţa civilă nr. 882 din 19 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta P.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 150.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 378/ A din 28 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi, rejudecând, a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins în tot acţiunea civilă formulată de reclamanta P.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării apelului.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de motivarea şi, mai ales, de soluţia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai exista temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
S-a mai arătat că nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, s-a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, or, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea de apel a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins în tot acţiunea civilă introdusă de către reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.M. la data de 26 aprilie 2011, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel nu respectă principiul egalităţii în drepturi, principiul neretroactivităţii legii, precum şi normele legale în materie.
De asemenea, s-a invocat şi nerespectarea dreptului la un proces echitabil, precum şi încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată următoarele:
Comunicarea deciziei recurate nr. 378/ A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a realizat la data de 6 aprilie 2011 la domiciliul ales al reclamantei P.M., la avocat D.B., astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la dosarul instanţei de apel.
Termenul de declarare şi motivare a recursului este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, termen care se calculează pe zile libere, iar potrivit art. 301 coroborat cu art. 101 alin. (1) C. proc. civ., acesta s-a împlinit la data de 22 aprilie 2011, într-o zi lucrătoare.
Cererea de recurs a fost depusă la 26 aprilie 2011, conform vizei de primire aplicate de Curtea de Apel Timişoara, aflată la dosarul de recurs, cu depăşirea termenului de recurs, motiv pentru care intervine sancţiunea decăderii prevăzută de art. 103 C. proc. civ., cât timp partea recurentă nu a invocat şi dovedit o împrejurare mai presus de voinţa sa, care să o fi împiedicat să exercite în termenul legal calea de atac a recursului.
Faţă de cele arătate, fără să se analizeze motivele de recurs formulate de reclamanta P.M., se va privi ca tardiv recursul, şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 378/ A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1429/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1420/2012. Civil → |
|---|
