ICCJ. Decizia nr. 1433/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1433/2012
Dosar nr. 307/108/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 307/108/2010 la data de 18 ianuarie 2010, reclamantul Ţ.I. a chemat în judecată Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad, solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.380.000 euro (echivalentul a 5.685.600 lei la cursul de 4,12 lei/euro), plătibili în moneda naţională la cursul euro în ziua plăţii, pentru prejudiciul creat ca urmare a urmăririi sale în perioada 06 aprilie 1949 – 23 septembrie 1951 de către organele de securitate, apoi condamnarea sa la o pedeapsă privativă de libertate de 7 ani închisoare în baza sentinţei nr. 4/1952 a Tribunalului Militar Teritorial Timişoara, pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 din Legea nr. 5/1951 până la data de 14 ianuarie 1958, fiind eliberat din detenţie în baza Decretului nr. 720/1956 şi fixat domiciliu obligatoriu 2 ani în comuna Lăţeşti până la 28 iunie 1960 prin Decizia M.A.I. nr. 7235 din 27 decembrie 1957.
Prin sentinţa civilă nr. 341 din 11 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Arad a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
A fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de reclamantul Ţ.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad, pentru despăgubiri conform Legii nr. 221/2009.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 90.000 euro sau echivalentul în lei la curs B.N.R., de la data plăţii.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată parţiale.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 551/ A din 10 martie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant. A fost respins apelul declarat de reclamantul Ţ.I. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantul, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Instanţa de apel a mai arătat că nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat însă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
S-a reţinut că această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ţ.I., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, prin faptul că, fără a mai analiza motivele de apel formulate, a reţinut că nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin prisma declarării acestui text ca neconstituţional.
Recurentul a apreciat că instanţa de apel a săvârşit o denegare de dreptate, încălcându-se dispoziţiile art. 3 C. civ.
Astfel, recurentul a susţinut că, chiar dacă acest text de lege a fost declarat neconstituţional, instanţa era obligată să soluţioneze cererea în baza principiilor de drept sau pe dreptul comun, potrivit reglementărilor din art. 998-999 C. civ.
Recurentul a mai arătat că s-a produs o încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţie şi a invocat jurisprudenţa C.E.D.O.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
De asemenea, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentul.
Totodată, se constată că instanţa nu poate să analizeze pretenţiile reclamantului din perspectiva art. 998-999 C. civ., aşa cum s-a susţinut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenţii, având în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanţele de fond şi de apel au analizat pretenţiile deduse judecăţii.
În condiţiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, examinate ca atare de instanţele anterioare, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ţ.I. împotriva deciziei nr. 551/ A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1434/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1429/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
