ICCJ. Decizia nr. 1429/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1429/2012
Dosar nr. 5537/117/2009
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantele R.L. şi N.T. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se constate că măsura condamnării tatălui lor, R.I.I., prin sentinţa penală nr. 900 pronunţată în dosarul nr. 596/1958 de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, modificată în parte prin Decizia nr. 213 din 1 august 1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, la pedeapsa privativă de libertate de 25 ani muncă silnică şi 10 ani de degradare civică constituie condamnare cu caracter politic şi să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamante a sumei de 500.000 euro, prin echivalent în lei, la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri sub formă de daune morale, cu cheltuieli de judecată, în caz de opoziţie.
Prin sentinţa civilă nr. 272 din 24 martie 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acţiunea şi, în consecinţă, a constatat caracterul de condamnare politică de drept a condamnării la pedeapsa de 25 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică aplicată tatălui reclamantelor, R.I.I., prin sentinţa penală nr. 900 din 8 iulie 1958 pronunţată în dosarul nr. 596/1958 al Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, modificată prin Decizia nr. 213 din 1 august 1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 200.000 euro prin echivalentul în lei la data plăţii, conform cursului B.N.R. la data plăţii, precum şi suma de 1.000 lei cheltuieli parţiale de judecată în favoarea reclamantelor.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia nr. 3/ A din 19 ianuarie 2011, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a înlăturat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro în favoarea reclamantelor, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A fost respins apelul declarat de reclamantele R.L. şi N.T. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, sunt neconstituţionale.
De asemenea, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I-a din Legea nr. 221/2009, sunt neconstituţionale, pe motiv că aceasta reprezintă o reglementare paralelă cu acelea prevăzute în Decretul-lege nr. 118/1990 şi în OUG nr. 214/1999, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi art. 16 din Legea nr. 24/2000.
Instanţa de apel a constatat că, câtă vreme în speţă este vorba de o situaţie juridică legală facta pendentia, înseamnă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reclamantul nu avea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O., şi nici ulterior, situaţia juridică legală neepuizându-şi toate efectele sub legea veche.
Apoi, s-a arătat că la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. al României, Partea I-a, reclamantul nu avea o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, în înţelesul art. 374 alin. (1), art. 376 alin. (1) şi art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, în baza art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei tribunalului.
În schimb, tocmai pentru că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, a fost admis în parte apelul pârâtului în contra sentinţei tribunalului, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâtului la plata în favoarea reclamantelor a sumei de 200.000 euro, fiind menţinute dispoziţiile sentinţei privind constatarea caracterului politic al condamnării, deoarece prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu au fost declarate neconstituţionale, precum şi cele privitoare la plata cheltuielilor parţiale de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele R.L. şi N.T., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele au arătat că nu poate fi reţinută în cauză dubla reglementare, deoarece indemnizaţia prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 nu poate fi calificată ca fiind un drept de despăgubire pentru daune morale.
Pe de altă parte, recurentele au arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de actele internaţionale incidente, invocând în acest sens Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Recurentele au mai arătat că Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 cere statelor să faciliteze accesul la justiţie şi asigurarea unui tratament echitabil al victimelor.
De asemenea, potrivit art. 5 din C.E.D.O., orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.
Recurentele au mai susţinut că, de altfel, însăşi Curtea Constituţională a constatat, prin considerentele deciziei nr. 1354/2010 că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează – interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Contrar susţinerilor recurentelor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Referitor la relevanţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din C.E.D.O. şi actele internaţionale invocate, susţinerile recurentelor sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurenţii.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantelor va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele R.L. şi N.T. împotriva deciziei nr. 3/ A din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1433/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1426/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
