ICCJ. Decizia nr. 138/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 138/2012
Dosar nr. 6346/62/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, sub nr. 6346/62 din 21 iulie 2009, pe rolul Tribunalului Braşov, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din M.A.I. a solicitat,
În contradictoriu cu pârâtul T.M., să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a acestuia, pe teritoriul Italiei, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, s-a arătat că, la data de 26 iunie 2010, pârâtul a fost returnat din Italia, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma, din cauza comportamentului pe care l-a avut pe perioada şederii în această ţară.
Prin sentinţa civilă nr. 267 din 30 octombrie 2009, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a respins acţiunea, reţinând, în considerentele sentinţei, că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean român în condiţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, astfel cum acestea sunt enunţate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, de Comunităţile Europene, în aplicarea art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost anulat ca netimbrat prin Decizia civilă nr. 3 din 14 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, criticând-o pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că în mod greşit a fost aplicată, de către instanţa de apel, sancţiunea anulării cererii, în condiţiile în care s-a făcut dovada imposibilităţii achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, atât la termenul din 7 ianuarie 2010, cât şi la cel din 14 ianuarie 2010, pentru motivele prezentate în adresele depuse la dosar.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 4562 din 17 septembrie 2010, a admis recursul, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că în cauză nu este vorba despre o atitudine culpabilă a reclamantei, care a justificat imposibilitatea obiectivă de achitare a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar aferente cererii de apel, pentru raţiuni administrative care subzistau atât la data promovării căii ordinare de atac, cât şi la termenul la care sancţiunea a fost efectiv aplicată.
Astfel, la data formulării cererii de apel, 11 decembrie 2009 fusese publicat în M. Of. actul normativ de înfiinţare a noii persoane juridice, respectiv HG nr. 1367/2009 (la data de 25 noiembrie 2009), ce urma a intra în vigoare în 30 de zile de la publicare.
Din moment ce noua instituţie nu funcţiona în condiţii de legalitate, cererea de apel a fost formulată tot de către Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, instituţie supusă operaţiunii de comasare prin fuziune, chiar dacă nu mai dispunea de bugetul instituţiei, care era în curs de predare în gestiunea noii instituţii înfiinţate prin reorganizare legală.
La data de 14 ianuarie 2010, când instanţa de apel a aplicat sancţiunea anulării cererii de apel, deşi noua instituţie funcţiona legal, nu avea încă deschidere de cont pentru anul 2010, aşa cum rezultă din adresele depuse la dosar, ceea ce înseamnă că se afla în imposibilitate de a face orice fel de plăţi, inclusiv pentru achitarea taxei datorate în cauză.
Concluzionând, înalta Curte a reţinut că sancţiunea procesuală a fost nelegal aplicată, nefiind vorba despre o atitudine procesuală culpabilă a titularului cererii de apel şi, constatând întrunit cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 313 C. proc. civ., a admis recursul, a casat Decizia din apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 17 din 3 februarie 2011 a respins, ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că simpla împrejurare că, faţă de pârât, s-a dispus, de către autorităţile statului italian, returnarea pe teritoriul României nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca dreptul de circulaţie al cetăţeanului român, pe teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit, câtă vreme, în cauză, nu s-au făcut dovezi, în sensul că pârâtul, prin conduita sa, constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, care să justifice aplicarea măsurii drastice a limitării exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
În caz contrar, prin limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulaţie, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporţionalităţii, în adoptarea măsurii restrictive.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi, pe fond, admiterea acţiuni şi restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe o perioadă de trei ani.
În motivarea recursului, reclamanta, a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create, prin adoptarea, de către statul italian, a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, are obligativitatea de a înainta, către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia, pe o perioadă determinată.
În acest context, s-a învederat faptul că pârâtul a fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei, la data de 26 iunie 2009, conform Decretului Prefectului de Roma, întrucât, în timpul şederii pe teritoriul Italiei, acesta a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acesteia a fost necesară, în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, măsura restrictivă dispusă de autorităţile italiene se justifică, din perspectiva încălcării ordinii publice a statului italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, încălcând şi ordinea de drept a statului român, prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România, vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
În acelaşi sens, aceste împrejurări justifică aprecierea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt ameninţate valorile fundamentale protejate - siguranţa publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor - în statul gazdă, pe teritoriul căruia pârâtul a manifestat acea conduită, în sensul art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OUG nr. 5/2006, care prevede că, pe perioada şederii într-un alt stat membru, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României a statului în care se află şi obligaţia de a nu desfăşura activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale.
Or, conform Decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei, pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate, astfel încât, în mod greşit, instanţele anterioare nu au luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 şi nici cele ale Decretului Prefectului de Roma.
Examinând Decizia recurată, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte principiul de bază, în materia liberei circulaţii a persoanelor, având cetăţenia română, în prezent, atât legea internă, cât şi legislaţia comunitară stabilesc regula, potrivit căreia dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români, pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, este garantat - art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Cât priveşte excepţiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât şi în cuprinsul legislaţiei comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
De la 1 ianuarie 2007, orice cetăţean român este cetăţean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar şi faţa de statul a cărui cetăţenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut.
Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă naţională, deci cetăţenii Uniunii Europene, inclusiv cetăţenii români beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre, aşa cum este acesta prevăzut şi garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde şi dreptul de a părăsi statul de origine, altfel acest drept fundamental ar fi lipsit de substanţa sa, dacă statul membru, în speţă, România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanţilor proprii să părăsească teritoriul său, în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.
Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulaţie, atât în statul de origine, cât şi în statul de destinaţie (în acest sens este jurisprudenţa Curţii, CEJ-Presa - C224/02; Singhe - 070/90; International Transport Workers Federation et The Firmnish Seamens Union, C-438/05; Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).
De altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/3 8/CE prevede, în mod expres, că toţi cetăţenii Uniunii care au cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.
Dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor Uniunii nu este unul necondiţionat, absolut, el poate fi supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute prin Tratat, precum şi prin dispoziţiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.
În privinţa limitărilor şi condiţiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) al Directivei 2004/38, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a statuat că, deşi, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerinţele de ordine publică şi de siguranţă publică, în conformitate cu nevoile lor naţionale, care pot varia de la un stat membru la altul şi de la o persoană la alta, totuşi, în contextul comunitar, şi, în special, ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor, aceste cerinţe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât, sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru, fără exercitarea unui control din partea instituţiilor Uniunii Europene.
Privite astfel, derogările de la principiul fundamental menţionat, ce ar putea fi invocate de un stat membru, implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că, pentru a fi justificate, măsurile luate, din motive de ordine publică sau de siguranţă publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
În acest context legislativ si jurisprudenţial, împrejurarea că autorităţile statului membru al Uniunii Europene, Italia, au dispus expulzarea pârâtului T.M., cetăţean român, nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca instanţa română să interzică, la rândul său, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său, impunându-se examinarea circumstanţelor particulare ale cazului.
În consecinţă, împrejurarea că, faţă de un cetăţean român, s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia, pentru a limita dreptul la liberă circulaţie al cetăţeanului respectiv, decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
În speţa supusă judecăţii, cererea reclamantului, prin care se urmăreşte limitarea dreptului la libera circulaţie al pârâtului T.M. are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus, faţă de acesta, în Italia, întrucât conduita sa a fost apreciată ca antisocială, dar, la dosar, nu există dovezi ale condamnării sale penale, dovezi a căror obligaţie de a le prezenta incumba reclamantului, conform principiului onus probandi incumbit actori, care să justifice proporţionalitatea acestei măsuri, în sensul art. 2 par. 2 şi 3 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului si art. 53 din Constituţia României.
Astfel, nu poate constitui temei, pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieşi de pe teritoriul naţional, actul administrativ emis de o entitate a statului italian, iar conduita pârâtului nu reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, pentru a se putea justifica necesitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie al acestuia, în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, potrivit dispoziţiilor comunitare şi a normelor naţionale, inclusiv HG nr. 1347/2007.
Pentru considerentele prezentate, apreciind că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.A.I., prin Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, împotriva deciziei nr. 17 din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 14/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 134/2012. Civil → |
|---|
