ICCJ. Decizia nr. 1544/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1544/2012
Dosar nr. 933/83/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 3 martie 2010, reclamantul V.T., în calitate de nepot de fiu al lui V.A., a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat acesta la plata sumei de peste 100.000 de euro echivalent în lei la data plăţii, „maxim pe cât posibil", pretenţii reprezentând despăgubiri datorate reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Satu Mare, prin sentinţa civilă nr. 420/ D din 23 aprilie 2010, a admis în parte acţiunea reclamantului; a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantului, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S., iar ulterior decedat în raionul D., pe teritoriul fostei U.R.S.S., la data de 12 aprilie 1945; a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, pretenţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamant ca urmare a măsurii administrative; a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că bunicul reclamantului V.A. a fost prizonier de război şi a decedat la data de 16 aprilie 1945 în raionul D., U.R.S.S. Astfel, tatăl reclamantului V.I. a rămas orfan de tată la vârsta de 9 ani.
Prima instanţă a reţinut că măsura administrativă constând în efectuarea prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înţelesul art. 3 din OUG nr. 214/1999, coroborat cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Apreciind că decesul antecesorului reclamantului a fost determinat de măsura administrativă cu caracter politic, coroborat cu scopul declarat şi urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009, tribunalul a decis întemeiată cererea sub aspectul cuantumului pretenţiilor solicitate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Satu Mare, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.
S.R., reprezentat de M.F.P. a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând că s-a făcut o supraevaluare a despăgubirilor cu toate că nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale, urmare a măsurilor luate. A susţinut totodată că repararea prejudiciului cauzat a fost instituită prin OUG nr. 214/1999, Decretul - Lege nr. 118/1990, astfel că prin acestea s-a acoperit în totalitate prejudiciul şi se impune evitarea unei duble reparaţii, iar modalitatea de reparare este prevăzută în art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin motivele de apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei, iar în rejudecare, acordarea unor despăgubiri, daune morale într-un cuantum redus, invocând că este netemeinică hotărârea sub aspectul cuantumului daunelor acordate, acestea fiind prea mari raportat la perioada în care s-a luat măsura administrativă în mod abuziv.
Ulterior, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat faptul că prizonieratul, ca şi deportarea, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative şi nu are caracter politic de drept şi se situează din punct de vedere al dispunerii înainte de 6 martie 1945.
A invocat şi faptul că sentinţa este nelegală sub aspectul cuantumului daunelor morale, având în vedere prevederile OUG nr. 62/2010 de modificare a Legii nr. 221/2009, în speţă cuantumul daunelor fiind limitat la suma de maxim 2.500 euro.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 68/2011-A din 15 martie 2011, a admis apelurile formulate în cauză, a schimbat sentinţa civilă atacată şi a micşorat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de la suma de 100.000 euro la suma de 10.000 euro, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut ca neîntemeiate criticile formulate de apelanţi sub aspectul că măsura administrativă de prizonierat a bunicului reclamantului în U.R.S.S., unde a şi decedat în 12 aprilie 1945, nu are caracter politic.
În mod corect instanţa de fond a reţinut caracterul politic al măsurii administrative de prizonierat considerând că această măsură întruneşte toate criteriile de care depinde acest caracter şi care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Măsura luată împotriva bunicului reclamantului, prizonieratul, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative.
Analizată fiind, însă, prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi implicit la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990, deportarea şi prizonieratul satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii.
Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu".
De altfel prizonieratul, ca şi deportarea, constituie măsuri administrative abuzive recunoscute de legiuitor şi prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, sunt enunţate în chiar titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri".
Curtea a apreciat, ca nefondate, susţinerile privind inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu privire la reclamant, respectiv că măsura abuzivă a prizonieratului a fost luată anterior perioadei de referinţă prevăzute de lege, respectiv 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Astfel, chiar dacă măsura administrativă împotriva tatălui reclamantei, a fost luată de statul sovietic înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care S.R. nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, obligaţii colaterale unor drepturi cetăţeneşti elementare printre care dreptul la viaţă, integritate corporală şi siguranţă personală, în cazul de faţă antecesorul reclamantului decedând în lagărul de prizonier din U.R.S.S., conform actelor de stare civilă mai sus enunţate.
Instanţa de apel a statuat că, în concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva bunicului reclamantului nu numai că a continuat şi după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri statul român a fost complice şi a acceptat ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.
Aşadar, nu se poate susţine că la luarea măsurii prizonieratului, statul român nu a avut nici o contribuţie şi nu a avut nici o culpă şi, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetăţenilor săi.
Apreciind altfel, s-ar ajunge la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii în care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic.
Ori, jurisprudenţa Curţii de Apel Oradea este constantă în a aprecia că şi măsura prizonieratului şi deportării luată după 23 august 1944 se încadrează între măsurile administrative abuzive cu caracter politic, ce se circumscriu dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, dar această măsură a încetat nu datorită intervenţiei S.R., ci datorită faptului că acesta a decedat.
Referitor la criticile formulate de apelanţi cu privire la faptul că măsurile reparatorii pentru prizonierat ale populaţiei civile în lagăre de concentrare în străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945 au fost acordate prin Decretul – Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 prin OG nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000 şi că, acordându-se daune morale şi în baza Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparaţie, Curtea a stabilit că nu sunt întemeiate.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora.
Acest act normativ are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Referitor la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa consideră însă că, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
Curtea a susţinut că a aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croaţia, paragraf 81).
Curtea a apreciat că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din C.E.D.O.
Curtea de apel a apreciat ca fiind fondate criticile formulate de apelanţi privind reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, însă nu în limitele OUG nr. 62/2010, care prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale a declarat neconstituţionale prevederile art. I pct. 1 şi art. II al OUG nr. 62/2010 referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, ci la practica Curţii în materie care în situaţii similare a acordat moştenitorilor celor decedaţi urmare a măsurii luate, doar o sumă de 10.000 de euro astfel că, instanţa de fond a cuantificat greşit despăgubirile cuvenite acestuia.
Chiar raportat la practica C.E.D.O. în materia daunelor morale şi a celor materiale, cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de fond este discordant cu această practică, astfel că se impune diminuarea acestora conform celor expuse.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.R. prin M.F.P., critica formulată vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, considerat a fi supraevaluat. A invocat şi dispoziţia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale arătând că în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea de daune morale, fiind declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
La termenul de judecată din data de 6 martie 2012, Înalta Curte a supus dezbaterii aspectul de ordine publică privind aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu privire la reclamant, al cărui bunic a fost prizonier de război în U.R.S.S.
Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, autorul reclamantului a fost prizonier de război în Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acţiunea promovată reclamantul tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada de după 23 august 1944.
Situaţia dedusă judecăţii nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenţionat acordarea anumitor reparaţii pentru condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantului, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu şi-a propus repararea şi a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referinţă privind repararea consecinţelor condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, şi până la 22 decembrie 1989.
În consecinţă, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct şi nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situaţiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecinţe şi ulterior, derulându-se şi după 6 martie 1945.
Deşi prin motivele de recurs pârâtul a invocat aplicabilitatea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei este, însă, subsecventă stabilirii incidenţei, în cauză, a Legii nr. 221/2009.
Or, potrivit celor reţinute în analiza recursului pârâtului, incidenţa Legii nr. 221/2009 este exclusă în prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că nu se mai pune problema aplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecăţii de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, criticile prin care pârâtul invocă aplicabilitatea, în cauză, a Deciziei Curţii Constituţionale susmenţionate nu se mai impun a fi analizate, soluţia de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale, pronunţată în apel, fiind justificată de inaplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 221/2009, sens în care se va înlocui motivarea din Decizia recurată.
Dat fiind că situaţia de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 este irelevant cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale precum şi criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă reclamantului, ce nu se mai impun a fi analizate, având în vedere cele reţinute anterior.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate care le substituie pe cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte, urmează în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să admită recursul declarat de pârât, să modifice Decizia recurată şi schimbând sentinţa tribunalului să respingă cererea formulată de reclamantul V.T., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Satu - Mare împotriva deciziei nr. 68/2011-A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică Decizia recurată, în sensul că, schimbă, în tot, sentinţa nr. 420/ D din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secţia civilă şi respinge acţiunea reclamantului.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1584/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1540/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
