ICCJ. Decizia nr. 1548/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1548/2012
Dosar nr. 1673/120/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 21 aprilie 2010, reclamanta T.E. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său A.N. şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 4.000.000 lei daune morale şi suma de 4900 lei, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca măsură represivă dispusă de autorităţi, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1882 din 25 octombrie 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a constatat caracterul politic al condamnării suferite de A.N., tatăl reclamantei, a obligat S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 20.000 euro daune morale pentru condamnarea suferită şi a respins petitul privind acordarea daunelor materiale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că tatăl reclamantei a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 401 din 18 aprilie 1959, la 18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civilă, pentru infracţiunea de favorizare la crima de uneltire contra ordinii sociale şi confiscarea întregii averi personale iar, urmare a acestei condamnări, atât tatăl cât şi familia au avut de suferit fizic şi psihic. În raport de întregul prejudiciu creat prin măsura cu caracter politic luată împotriva autorului reclamantei, tribunalul a apreciat un cuantum de 20.000 euro drept despăgubiri morale.
Cât priveşte cererea de acordarea a daunelor materiale, tribunalul a apreciat că aceasta nu a fost dovedită, întrucât bunurile menţionate în procesul verbal de confiscare din ianuarie 1959 au fost lăsate în custodia soţiei condamnatului, aşa cum rezultă din procesul verbal din 25 iunie 1959, iar alte documente din care să rezulte că ulterior acestea au fost ridicate de la domiciliu nu au fost depuse la dosar.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Criticile comune au vizat faptul că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, întrucât nu a probat că este moştenitoarea defunctului A.N. şi faptul că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Parchetul a mai criticat şi faptul că prima instanţă nu a motivat în raport de criteriile legale cuantumul sumei de 20.000 euro acordat drept daune morale.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 62 din 9 martie 2011, a admis apelurile formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate la suma de 7500 euro, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept de acţiune pentru a solicita despăgubiri, iar abrogarea art. 5 alin. (1) lit. a) nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Curtea a statuat că în cazul în care s-ar considera că dispoziţiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-ar aplica şi acţiunii de faţă, introdusă înainte de publicarea în M. Of. al deciziilor Curţii Constituţionale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivităţii legii civile ci şi principiul nediscriminării cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Curtea a apreciat, ca nefondate, criticile cu privire la calitatea de moştenitoare a reclamantei, întrucât din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că reclamanta este fiica autorului său A.N.
Cu privire la criticile vizând cuantumul despăgubirilor morale acordate, Curtea a reţinut că despăgubirile morale au ca scop de a da o satisfacţie sau o compensare victimei fără a urmări repunerea într-o situaţie anterioară şi fără a conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia. În aceste condiţii instanţa de apel a apreciat că suma de 20.000 euro acordată cu titlu de despăgubiri reclamantei de către prima instanţă depăşeşte pragul de rezonabilitate impus de jurisprudenţa naţională şi practica C.E.D.O., depăşind scopul declarat al daunelor morale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta T.E. şi pârâtul S.R., prin M.F.P.
Recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtului şi menţinerii sentinţei primei instanţe.
La stabilirea întinderii despăgubirii pentru prejudiciul moral reclamat, instanţa de apel nu a avut în vedere situaţia reală de fapt din speţă, faptul că autorul său A.N. a suferit umilinţe şi violenţe de neimaginat, unde moartea era privită ca o eliberare înainte de termen.
Repercusiunile condamnării s-au manifestat şi asupra familiei, fiind astfel afectate, în mod implicit, acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de persoana în cauză. Lipsirea sa de libertate a produs consecinţe în planul vieţii private şi profesionale.
Instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale, considerând greşit că suma acordată de tribunal ar determina o îmbogăţirea fără justă cauză.
Recurentul-pârât S.R. prin M.F.P. a invocat în recurs deciziile nr. 1358, 1354 şi 1360 din 2010 ale Curţii Constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi ale art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009.
Cu privire la recursul reclamantei, examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunţare în şedinţa publică din 6 martie 2012, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt relativă la consecinţele negative suferite de autorul recurentei-reclamante ca urmare a condamnării din motive politice, este de observat că acestea nu pot fi analizate, deoarece greşeala gravă de fapt, consecutivă aprecierii eronate a probelor, nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I. pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta-reclamantă, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, critica formulată pe aspectul situaţiei de fapt nu poate face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
Ceea ce are competenţa să verifice instanţa de recurs este dacă, prin raportare la situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel, care a confirmat situaţia de fapt stabilită de tribunal, legea a fost aplicată corect.
Potrivit art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, nu numai că recurenta nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ., pe care îşi întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia, reclamanta limitându-se la a-şi exprima nemulţumirea faţă de cuantumul despăgubirilor acordate.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentă nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 3021 alin. 1 lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Cu privire la recursul pârâtului S.R. prin M.F.P., Înalta Curte va constata că acesta este fondat, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor, şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. a deciziei nr. 1358/2010) a Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv.
Nu se poate reţine că, întrucât acţiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, guvernat de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii.
Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.
În speţă, reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Se va reţine, totodată, că instanţa de apel a considerat eronat că suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce declanşaseră procedurile judiciare ar putea fi asimilată intervenţiei legiuitorului în timpul procesului, creând premisele discriminării între persoane aflate în situaţii similare.
În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop îl constituie garantarea supremaţiei Constituţiei.
În acest context, nu se poate considera că s-ar fi produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, cauza nu se soluţionase nici la prima instanţă, sentinţa fiind pronunţată la 25 octombrie 2010 (după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, însă anterior publicării acesteia în M. Of.).
Astfel, se va constata că se impunea admiterea apelurilor pârâtului şi M.P. împotriva sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii petitului privind acordarea daunelor morale, ca efect al dispariţiei temeiului juridic al acordării despăgubirilor prin declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârât şi, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va modifica Decizia recurată în sensul admiterii apelurilor pârâtului şi M.P. împotriva sentinţei Tribunalului Dâmboviţa.
Se va schimba, în parte, sentinţa, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii reclamantei de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării suferite de autorul său şi se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 62 din 9 martie2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Dâmboviţa împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică, în parte, Decizia recurată, în sensul că, schimbând în parte sentinţa nr. 1882 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, respinge cererea privind acordarea daunelor morale.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1585/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1584/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
