ICCJ. Decizia nr. 1551/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1551/2012
Dosar nr.1923/108/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 29 martie 2010, I.H.H., a solicitat instanţei – în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - să constate caracterul de măsură administrativă cu caracter politic a strămutării sale, împreună cu autorul său, W.F., în intervalul 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 şi pe cale de consecinţă să dispună în baza art. 5 alin. (1) lit. a) obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 500.000 euro, echivalent în lei.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Arad, secţia civilă, prin sentinţa nr. 385 din 26 mai 2010 a admis în parte cererea şi a constatat caracterul politic al măsurii de strămutare a reclamantei şi a tatălui acesteia, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955.
A obligat pârâtul să-i plătească reclamantei echivalentul în lei, la data executării, a sumei de 20.000 euro cu titlu de daune morale şi a respins restul pretenţiilor formulate, ca nefondate.
A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la punerea în executare a sentinţei, după rămânerea irevocabilă a acesteia.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că măsura administrativă dispusă de organele fostei miliţii este una cu caracter politic, conform art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 din Legea nr. 221/2009, câtă vreme a fost luată ca urmare a refuzului tatălui reclamantei de a intra în gospodăria colectivă.
Ca atare, s-a reţinut că urmare strămutării în localitatea Frumuşiţa Nouă din Bărăgan, restricţie domiciliară ridicată, abia la 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, reclamanta a fost obligată să locuiască împreună cu tatăl său în condiţii mizere, timp de 4 ani şi jumătate, creindu-i-se un prejudiciu moral care trebuie să conducă la acordarea unei despăgubiri menite să asigure o satisfacţie justă, echitabilă şi rezonabilă din partea Statului Român, ai căror resortisanţi nu au nimic în comun cu ororile provocate de cei care au exercitat puterea de stat la momentul post 1945.
Prin Decizia nr. 455/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi schimbând în tot hotărârea atacată, a respins acţiunea.
A respins totodată apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în m. of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 din Constituţie.
Tot astfel, se mai arată, nu se poate reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generat de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, conchide instanţa de control judiciar, nu mai prezintă nici o relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile ambilor apelanţi cu privire la cuantumul despăgubirilor cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva deciziei dată în apel, a declarat recurs în termen legal reclamanta I.H.H. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critică hotărârea instanţei de control judiciar, susţinând că acţiunea a fost greşit respinsă în condiţiile în care legea aplicabilă era cea de la data promovării acţiunii.
Instanţa trebuia să aplice, mai susţine recurenta, principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil.
Tot astfel, se mai arată, prin admiterea apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi rejudecarea cauzei, instanţa de apel a dispus respingerea acţiunii în integralitatea sa, respingând astfel şi capătul de cerere vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării, luată împotriva reclamantei şi a tatălui său.
Recursul se priveşte ca fondat urmând a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 al Legii nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul din actele normative prevăzute la lit. a)-f), din textul mai sus citat.
Corelativ, art. 4 alin. (2) al aceluiaşi act normativ dispune că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 pot de asemenea solicita instanţei, ca şi în cazul celor condamnaţi penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (alin. 1 al textului) să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător.
Or, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 instanţa de contencios constituţional a constatat ca fiind neconforme cu legea fundamentală, doar dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, pe considerentul existenţei unor reglementări paralele şi al necesităţii unificării reglementării în această materie.
În acest context, pronunţarea de către Curtea Constituţională a deciziei mai sus invocate, nu lipseşte de temei juridic, primul capăt de cerere din acţiunea introductivă, vizând constatarea caracterului de măsură administrativă cu caracter politic, a strămutării reclamantei şi a autorului acesteia, situaţie în care în mod greşit, urmare admiterii apelului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, sentinţa a fost schimbată în tot, cu consecinţa respingerii în întregime a acţiunii.
Critica vizând soluţionarea de către instanţa de apel, a celui de-al 2-lea capăt de cerere, prin prisma deciziei pronunţată de Curtea Constituţională, se priveşte însă ca nefondată.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale" dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor - a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional – prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, Decizia din apel a fost pronunţată la 3 martie 2011, dată la care - urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul motiv de recurs – ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală – a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează".
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantei şi a schimbării în parte, a sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta I.H.H. împotriva deciziei nr. 455/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică, în parte, Decizia recurată, în sensul că, admite apelul reclamantei.
Schimbă, în parte, sentinţa nr. 385 din 26 mai 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă.
Respinge, ca nefondat, capătul de cerere referitor la acordarea de daune morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1554/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1550/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
