ICCJ. Decizia nr. 1550/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1550/2012
Dosar nr.1826/115/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş Severin la 26 aprilie 2010, reclamanta C.M.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că se încadrează în dispoziţiile art. 3 lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi să fie obligat pârâtul la 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura strămutării în comuna Pietroiu, Satul Nou, în perioada 18 iunie 1951 - 22 martie 1956, măsură administrativă cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul Caraş Severin - secţia civilă, prin sentinţa nr. 1857 din 11 noiembrie 2010, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin la echivalentul în lei la data efectuării plăţii, al sumei de 8.000 euro.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că strămutarea reclamantei şi a familiei sale din localitatea de domiciliu, Greoni, în localitatea Pietroiu din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 şi până la data de 22 martie 1956, a avut consecinţe negative în plan psihic şi fizic asupra celor deportaţi.
S-a considerat că această măsură administrativă cu caracter politic se circumscrie dispoziţiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2003, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, astfel cum au fost dovedite cu probele administrate, echivalând cu o condamnare privativă de libertate.
Faţă de dispoziţiile OUG nr. 62/2010 şi ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi având în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, s-a considerat că suma de 8.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă în raport cu afectarea dreptului la libertate, demnitate şi educaţie afectate prin deportare.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul cuantumului redus al despăgubirilor acordate faţă de consecinţele negative ale strămutării asupra sa şi a familiei. Reclamanta apelantă a solicitat admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.
Pârâtul apelant a solicitat schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii, motivând că despăgubirile în cuantumul acordat depăşesc limitele stabilite prin OUG nr. 62/2010, că persoanele prejudiciate nu au suferit o condamnare politică şi că prima instanţă nu a respectat principiile proporţionalităţii şi echităţii în acordarea daunelor.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 358 din 23 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins apelul reclamantei.
Prin considerentele deciziei menţionate, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii reclamantei de acordare a daunelor morale şi-a încetat efectele juridice.
Cum, în termen de 45 de zile de la data publicării deciziei în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus în acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din legea fundamentală.
Un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a deciziei Curţii Constituţionale a fost considerat ca fiind introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive, în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa, sau o dispoziţie din acestea.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta C.M.I.A., criticând-o ca nelegală şi solicitând admiterea în tot a acţiunii sale.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut că legea aplicabilă prezentului litigiu este Legea nr. 221/2009 în integralitatea sa, întrucât efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale se pot aplica doar pentru viitor şi nu şi cauzelor în curs de judecată.
S-a învederat că, prin aplicarea deciziei menţionate s-a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articol ce obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă.
De asemenea, s-a invocat încălcarea principiilor egalităţii în faţa legii şi nediscriminării în raport cu situaţia altor justiţiabili care au obţinut hotărâri definitive ori irevocabile, pentru acelaşi temei legal, în cauze introduse în acelaşi timp pe rolul instanţelor.
Recurenta a invocat prin ultimul motiv de recurs încălcarea dreptului său la apărare, în condiţiile în care nu s-a dat curs cererii sale de amânare pentru angajarea unui apărător, formulată la 16 februarie 2011.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând criticile invocate de recurenta - reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primeşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Critica formulată prin ultimul motiv de recurs vizând încălcarea dreptului la apărare al reclamantei nu poate fi primită.
Într-adevăr, la 16 decembrie 2011, apelanta reclamantă a formulat o cerere de amânare pentru angajarea unui apărător, însă instanţa a respins această cerere ca fiind neîntemeiată, aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate. Soluţia asupra cererii de amânare este legală având în vedere, pe de o parte, faptul că aceasta nu a fost temeinic motivată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, la dosar s-a depus, odată cu calea de atac formulată de reclamantă, delegaţia prin care avocatul M.S.C. a fost mandatată să redacteze apelul şi să o reprezinte pe aceasta (fila 13 dosar apel).
Prin urmare, nu se poate reţine că s-ar fi încălcat dreptul la apărare al reclamantei, recursul fiind şi sub acest aspect nefondat.
În consecinţă, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei C.M.I.A. împotriva deciziei civile nr. 358 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M.I.A. împotriva deciziei nr. 358 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1551/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1543/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
