ICCJ. Decizia nr. 1554/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1554/2012
Dosar nr.6754/3/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 5 februarie 2010, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, prin Decizia Ministerul Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că, la data de 18 iunie 1951, mama sa, C.F., a fost strămutată împreună cu familia din zona frontierei de vest în localitatea Dîlga, judeţul Călăraşi, întrucât erau etnici macedoneni, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu până la data de 27 august 1955, când au fost ridicate restricţiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Prin sentinţa civilă nr. 841 din 7 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi l-a obligat pe pârât la 1.500 euro, în echivalent în lei la data plăţii, la cursul B.N.R., cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, C.F.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că măsura luată faţă de autoarea reclamantului de organele fostei miliţii, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic ce se circumscrie dispoziţiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. S-a reţinut că mutarea forţată într-o altă localitate a avut repercusiuni în planul vieţii private şi profesionale asupra persoanei în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, mamei reclamantului i s-a recunoscut perioada de deportare de 4 ani ca vechime în muncă, fiindu-i acordată o indemnizaţie lunară de 827 lei şi beneficiind şi de celelalte drepturi recunoscute prin art. 6 din acelaşi act normativ.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi, precum şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În motivarea apelului declarat, Ministerul Public a arătat că, dată fiind incidenţa în cauză a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordate daune morale.
Apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat o critică similară, solicitând respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată şi, în subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale având în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. în acest sens, precum şi reparaţiile obţinute de reclamant prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Apelantul - reclamant C.M. a criticat hotărârea tribunalului sub aspectul cuantumului despăgubirilor, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari având în vedere măsurile abuzive la care a fost supusă mama sa şi efectele acestora asupra onoarei şi reputaţiei acestuia în societate.
Cu privire la declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că sunt încălcate prevederile art. 20 din Constituţie, prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a celor din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 263/ A din 10 martie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantului C.M., a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al pronunţării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, nu mai exista temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului.
S-a considerat că nu poate fi aplicată legea în vigoare la momentul introducerii acţiunii, întrucât raportul juridic dedus judecăţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă" (forma legii după data la care Decizia de neconstituţionalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
S-a reţinut că art. 20 alin. (2) din 2 din Constituţie, invocat de apelantul - reclamant, trebuie interpretat în contextul în care actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat.
De asemenea, s-a avut în vedere jurisprudenţa C.E.D.O., care a statuat că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Prin urmare, s-a considerat că, în speţă, apelantul reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, deoarece nu deţine un „bun" în sensul articolului menţionat.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.M., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a invocat greşita aplicare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţioinale, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, întrucât, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, Statul garantează beneficiarului drepturilor prevăzute de acest act normativ, accesul la o instanţă de judecată, garanţie conferită şi de art. 21 din Constituţie.
De asemenea, s-a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., precum şi Rezoluţia nr. 1096/1996 a C.E., reglementări internaţionale care au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României.
Reclamantul recurent a arătat că în favoarea sa s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial prin legea specială, drept ce se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Examinând criticile invocate de recurentul reclamant, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primeşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 14 din Convenţie, Curtea va reţine că noţiunea de discriminare prevăzută în acest articol nu este una autonomă, astfel că, dacă nu avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 nu se poate face aplicarea art. 14.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi examinat, fiind invocat formal, fără ca din dezvoltarea căii de atac să rezulte critici care să se circumscrie acestui motiv de nelegalitate.
Pentru aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamantului C.M. este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 263/ A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1555/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1551/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
